Îndrăzneşte!

“Primejdia, spune dr. Al. G., stă în căutarea perfecţiunii pe acest pământ unde - prin definiţie - ea nu poate exista. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu mai fie perfecţiunea - generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închidori, torturi şi lagăre, ci, dimpotrivă, imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici.”

N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, p. 183

“În abordarea „postraţionalistă” (esenţialmente clinică), criza este rezultatul unei întreruperi (mai mult sau mai puţin acute) a legăturilor între experienţa de viaţă imediată şi cumulul de explicaţii dobândite de persoană în interacţiunea sa cu mediul social. Omul este un animal intersubiectiv care are nevoie, pentru a se coordona cu alţi oameni, de o imagine coerentă a lumii. Este o reprezentare a protecţiei care fixează conştiinţa imediată, modul de a fi perceput de ceilalţi, stima de sine şi emoţiile.
Evoluţia este esenţialmente o experienţă care ţine de limbaj, care oferă o continuitate existenţei în timp şi o distanţă explicativă (coerentă) faţă de conştiinţa imediată (emoţională). Este procesul de formare a identităţii individuale. Omul construieşte astfel o teorie a „sinelui” şi a lumii care îl înconjoară pentru a introduce ordinea prin dezordine şi trcerea de la copilărie la vârsta adultă.
Dacă şi concepţia raţionalistă vede criza ca fenomen de regresie indezirabilă, greu de înţeles, aproape inexplicabilă, şi ca schimbare emoţională negativă, abordarea postraţionalistă se îndepărtează complet de această viziune. Criza este în acest caz un proces de re-organizare a experienţei personale. Nu există o ordine (externă) obiectivă, normală, universal explicabilă şi salutară.
Desigur, descrierea clinică a crizei nu diferă mult de cea a abordărilor clasice. Ca rezultat al unei rupturi ce ameninţă sistemul de autoreferinţă şi de coerenţă intersubiectivă, individul resimte o puternică anxietate şi alte manifestări emoţionale. Criza este o emergenţă. Este o ruptură de sens şi de continuitate temporală a unicităţii. Prea-plinul emoţional slăbeşte conştiinţa. Persoana nu reuşeşte să scape de experienţa imediată a pericolului. Cadrul perceptual (gradul de conştiinţă) se îngustează. Procesul de integrare a percepţiilor (noi) şi mecanismele de coerenţă devin mai rigide. Cazul extrem este episodul psihotic în care separaţia între experienţa imediată şi explicaţia invocată devine brutală.
Intervenţia propusă de postraţionalişti nu constă în revenirea la nivelul anterior crizei, ci în restabilirea coerenţei între individ şi mediul său, vizându-se astfel o reechilibrare. Însă re-organizarea experienţei nu se prezintă ca o revenire la situaţia precedentă. Intervenţia postraţionalistă este strategică.”
Alexandre Dorna, Fundamentele psihologiei politice, Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p. 211

…, nu am sunat pe nimeni, nu am trimis nici un mesaj şi nici măcar nu m-am sinchisit să răspund la ele (nu din impertinenţă detaşată, ci, şi mai rău! dintr-o râzgâială egoistă, comodă, arogantă, josnică, de care ar trebui să-mi fie ruşine şi-mi şi e, dar nu-mi e încă îndeajuns, din moment ce mă suport complăcându-mă), pentru că, deci, n-am urat back and forward bucurii de Crăciun celor dragi şi mai puţin, decât în gând, o fac acum aici. Măcar nu sunt prima care îndeamnă la lumină inimile abia în a 2-a zi de Crăciun (nu’i autojustificare, e autoironie) - dau copy/paste în continuare la ce am găsit în offline messages acu juma de oră. Merită citat, pentru că a activat (1) ruşinea într-o măsură copleşitoare şi (2) încuviinţarea totală. E cea mai frumoasă urare de Sărbătoarea asta şi cea mai sinceră, pentru că o poţi “forwarda” la nesfârşit: nu jigneşte pe nimeni prin uniformizarea subiectivităţilor, ci invită pe fiecare, în mod egal, la cele mai încântătoare trăiri.

“Hristos Se naşte, Slăviţi-L! Hristos din Ceruri - întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ - înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului, căci cu slava S-a preaslăvit! Sărbatori fericite şi La mulţi ani!”

Şi mulţumesc de urare…

Singurătatea poate fi şi fotoliu comod, şi monstru gata să te înghită. Doar tu cu tine înseamnă când evadare, regăsire, când purgatoriu. Claustrofobie.
Autoanaliza e atât de înşelătoare… descoperi că un fir de păr e divizibil nu doar cu 4, ci cu toate numerele pare şi impare, cu cele mai ilogice şi neaşteptate combinaţii de cifre, conducându-te insesizabil spre gaura înspăimântător de neagră a infinitului. Nebunia… mult mai alături decât pare. Aşteaptă momentul în care te împiedici şi dai cu nasu-n ea. Ispita ispitelor, care te face să te lepezi nu doar de tine, de realitate, ci de fiecare gând după gând care-ţi vine, de contrariul lui, de contrariul contrariului şi, pe rând, de orice argument sau intuiţie care sar în confirmarea lui, sau infirmarea, ce mai contează… De orice şi oricine. De El.
Nebunia? N-ai experimentat-o niciodată? Sau aşa-ţi place să crezi? Că ar fi ca orgasmul, nu se poate să nu îl recunoşti atunci când îl trăieşti prima dată? Poate aşa o fi… Sau poate fugi de tine însuţi, căci stă în firea lucrurilor: fiecare se eschivează cu consecvenţă de la doza de decadenţă latentă a propiului suflet, de la sacul cu gunoaie şi surprize ireversibile. Mergi prin viaţă în permanenţă ca un acrobat pe sârma propriului self, cu atenţie să nu cazi din tine în extreme. Şi în jur, doar jos… În jos, doar infinit…
De ce acuză oamenii nebunia? De ce o dispreţuiesc şi se feresc de ea ca musca de păianjăn? Pentru că o intuiesc. Îi simt suflul în ceafă. E atât de inaceptabil de aproape de tine încat ţinteşti cu degetul oprobriului spre primul nefericit pe care l-ai detectat, cu o efervescenţă care poate-poate va îndepărta fantoma răuprevestitoare … Poate va risipi sentimentul că dumneaei atârnă de sufletul tău ca propria-ţi umbră. Ţinteşti cu jind spre jertfa umană adusă Zeului Nebuniei, al cărei sacrificiu să obţină graţierea comunităţii umane… şi mai ales a ta.
Nebunia? E incertitudinea dusă la extrem. Descoperirea atâtor puncte de vedere încât refuzi nedreptatea voită de a alege numai unul. Hăituirea adevărului într-un labirint tapiţat cu oglinzi deformatoare. Empatia eşuată, dar în cealaltă extremă decât cea obişnuită. Şi mai mult decât orice, inevitabila constatare a faptului că nimeni nu e la fel de nebun ca tine. Ei sunt în alt fel…
Nebunia vine în singuratate. Iar singuratatea e inevitabila între oameni şi în relaţia cu ei. Când eşti doar tu cu tine, nimeni nu-ţi primejduieşte iluzia de a găsi Cenuşăreasa pentru pantoful de cristal al sufletului tău. Nimeni nu-ţi înalţă oglinda în faţă, rugându-te să te îndoieşti, ca să se facă văzută o altă faţă a ta însuţi, alţi ochi cu care să priveşti realitatea, alte mărimi ale pantofului de cristal… Şi pentru că şi tu tânjeşti să te potriveşti cu fiecare Cenuşărom, să te faci înţeles, să te faci acceptat, te uiţi lung în oglindă. Şi fiecare faţă a ta însuţi întoarce oglinda spre celălalt, care-ţi arată o nouă faţă a lui însuşi şi oglinda… şi aşa începe.
Dar poate nebunia nu e inevitabilă… sau… sau poate…