măsura vieţii este măsura credinţei.
“Primejdia, spune dr. Al. G., stă în căutarea perfecţiunii pe acest pământ unde – prin definiţie – ea nu poate exista. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu mai fie perfecţiunea – generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închidori, torturi şi lagăre, ci, dimpotrivă, imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici.”
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, p. 183
“În abordarea „postraţionalistă” (esenţialmente clinică), criza este rezultatul unei întreruperi (mai mult sau mai puţin acute) a legăturilor între experienţa de viaţă imediată şi cumulul de explicaţii dobândite de persoană în interacţiunea sa cu mediul social. Omul este un animal intersubiectiv care are nevoie, pentru a se coordona cu alţi oameni, de o imagine coerentă a lumii. Este o reprezentare a protecţiei care fixează conştiinţa imediată, modul de a fi perceput de ceilalţi, stima de sine şi emoţiile.
Evoluţia este esenţialmente o experienţă care ţine de limbaj, care oferă o continuitate existenţei în timp şi o distanţă explicativă (coerentă) faţă de conştiinţa imediată (emoţională). Este procesul de formare a identităţii individuale. Omul construieşte astfel o teorie a „sinelui” şi a lumii care îl înconjoară pentru a introduce ordinea prin dezordine şi trcerea de la copilărie la vârsta adultă.
Dacă şi concepţia raţionalistă vede criza ca fenomen de regresie indezirabilă, greu de înţeles, aproape inexplicabilă, şi ca schimbare emoţională negativă, abordarea postraţionalistă se îndepărtează complet de această viziune. Criza este în acest caz un proces de re-organizare a experienţei personale. Nu există o ordine (externă) obiectivă, normală, universal explicabilă şi salutară.
Desigur, descrierea clinică a crizei nu diferă mult de cea a abordărilor clasice. Ca rezultat al unei rupturi ce ameninţă sistemul de autoreferinţă şi de coerenţă intersubiectivă, individul resimte o puternică anxietate şi alte manifestări emoţionale. Criza este o emergenţă. Este o ruptură de sens şi de continuitate temporală a unicităţii. Prea-plinul emoţional slăbeşte conştiinţa. Persoana nu reuşeşte să scape de experienţa imediată a pericolului. Cadrul perceptual (gradul de conştiinţă) se îngustează. Procesul de integrare a percepţiilor (noi) şi mecanismele de coerenţă devin mai rigide. Cazul extrem este episodul psihotic în care separaţia între experienţa imediată şi explicaţia invocată devine brutală.
Intervenţia propusă de postraţionalişti nu constă în revenirea la nivelul anterior crizei, ci în restabilirea coerenţei între individ şi mediul său, vizându-se astfel o reechilibrare. Însă re-organizarea experienţei nu se prezintă ca o revenire la situaţia precedentă. Intervenţia postraţionalistă este strategică.”
Alexandre Dorna, Fundamentele psihologiei politice, Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p. 211
…, nu am sunat pe nimeni, nu am trimis nici un mesaj şi nici măcar nu m-am sinchisit să răspund la ele (nu din impertinenţă detaşată, ci, şi mai rău! dintr-o râzgâială egoistă, comodă, arogantă, josnică, de care ar trebui să-mi fie ruşine şi-mi şi e, dar nu-mi e încă îndeajuns, din moment ce mă suport complăcându-mă), pentru că, deci, n-am urat back and forward bucurii de Crăciun celor dragi şi mai puţin, decât în gând, o fac acum aici. Măcar nu sunt prima care îndeamnă la lumină inimile abia în a 2-a zi de Crăciun (nu’i autojustificare, e autoironie) – dau copy/paste în continuare la ce am găsit în offline messages acu juma de oră. Merită citat, pentru că a activat (1) ruşinea într-o măsură copleşitoare şi (2) încuviinţarea totală. E cea mai frumoasă urare de Sărbătoarea asta şi cea mai sinceră, pentru că o poţi “forwarda” la nesfârşit: nu jigneşte pe nimeni prin uniformizarea subiectivităţilor, ci invită pe fiecare, în mod egal, la cele mai încântătoare trăiri.
“Hristos Se naşte, Slăviţi-L! Hristos din Ceruri – întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ – înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului, căci cu slava S-a preaslăvit! Sărbatori fericite şi La mulţi ani!”
Şi mulţumesc de urare… 
Singurătatea poate fi şi fotoliu comod, şi monstru gata să te înghită. Doar tu cu tine înseamnă când evadare, regăsire, când purgatoriu. Claustrofobie.
Autoanaliza e atât de înşelătoare… descoperi că un fir de păr e divizibil nu doar cu 4, ci cu toate numerele pare şi impare, cu cele mai ilogice şi neaşteptate combinaţii de cifre, conducându-te insesizabil spre gaura înspăimântător de neagră a infinitului. Nebunia… mult mai alături decât pare. Aşteaptă momentul în care te împiedici şi dai cu nasu-n ea. Ispita ispitelor, care te face să te lepezi nu doar de tine, de realitate, ci de fiecare gând după gând care-ţi vine, de contrariul lui, de contrariul contrariului şi, pe rând, de orice argument sau intuiţie care sar în confirmarea lui, sau infirmarea, ce mai contează… De orice şi oricine. De El.
Nebunia? N-ai experimentat-o niciodată? Sau aşa-ţi place să crezi? Că ar fi ca orgasmul, nu se poate să nu îl recunoşti atunci când îl trăieşti prima dată? Poate aşa o fi… Sau poate fugi de tine însuţi, căci stă în firea lucrurilor: fiecare se eschivează cu consecvenţă de la doza de decadenţă latentă a propiului suflet, de la sacul cu gunoaie şi surprize ireversibile. Mergi prin viaţă în permanenţă ca un acrobat pe sârma propriului self, cu atenţie să nu cazi din tine în extreme. Şi în jur, doar jos… În jos, doar infinit…
De ce acuză oamenii nebunia? De ce o dispreţuiesc şi se feresc de ea ca musca de păianjăn? Pentru că o intuiesc. Îi simt suflul în ceafă. E atât de inaceptabil de aproape de tine încat ţinteşti cu degetul oprobriului spre primul nefericit pe care l-ai detectat, cu o efervescenţă care poate-poate va îndepărta fantoma răuprevestitoare … Poate va risipi sentimentul că dumneaei atârnă de sufletul tău ca propria-ţi umbră. Ţinteşti cu jind spre jertfa umană adusă Zeului Nebuniei, al cărei sacrificiu să obţină graţierea comunităţii umane… şi mai ales a ta.
Nebunia? E incertitudinea dusă la extrem. Descoperirea atâtor puncte de vedere încât refuzi nedreptatea voită de a alege numai unul. Hăituirea adevărului într-un labirint tapiţat cu oglinzi deformatoare. Empatia eşuată, dar în cealaltă extremă decât cea obişnuită. Şi mai mult decât orice, inevitabila constatare a faptului că nimeni nu e la fel de nebun ca tine. Ei sunt în alt fel…
Nebunia vine în singuratate. Iar singuratatea e inevitabila între oameni şi în relaţia cu ei. Când eşti doar tu cu tine, nimeni nu-ţi primejduieşte iluzia de a găsi Cenuşăreasa pentru pantoful de cristal al sufletului tău. Nimeni nu-ţi înalţă oglinda în faţă, rugându-te să te îndoieşti, ca să se facă văzută o altă faţă a ta însuţi, alţi ochi cu care să priveşti realitatea, alte mărimi ale pantofului de cristal… Şi pentru că şi tu tânjeşti să te potriveşti cu fiecare Cenuşărom, să te faci înţeles, să te faci acceptat, te uiţi lung în oglindă. Şi fiecare faţă a ta însuţi întoarce oglinda spre celălalt, care-ţi arată o nouă faţă a lui însuşi şi oglinda… şi aşa începe.
Dar poate nebunia nu e inevitabilă… sau… sau poate…
Tăcerea nu e un răspuns!…sau este?
Tăcerea e modelino pentru receptor. Lasă loc atâtor interpretări! Tocmai de aceea o alegem, o provocăm în mod deliberat sau o pretindem. “Răspunde-mi prin tăcere”, părem a spune, “pentru că astfel răspunsul tău are atâtea semnificaţii!” Si dintre acestea, eu am posibilitatea de a o alege pe cea care mă satisface sau ma “alină” la momentul respectiv.
“Într-un dialog ne căutăm pe noi înşine. Dacă îl întâlnim pe celălalt, nimic nu mai merge, întrucât atunci constatăm separarea conştiinţelor. Ajungem astfel la unul dintre paradoxurile comunicării, ca şi cum n-am putea comunica decât în privinţa a ceea ce ne desparte.” (Jacques Salome, Vorbeşte-mi, am atâtea să-ţi spun, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002, p.82)
Dar poate eu nu caut autenticitate, nu caut separare, nu caut luptă. Pentru mine autenticitatea înseamnă însingurare. Prefer comoditatea şi certitudinea aparenţelor, prefer un dialog virtual, interior, “tăcut”, am nevoie de tine să-mi întruchipezi receptorul, dar glasul lui lasă-mă să fiu tot eu… Tu taci!
Pentru că am nevoie de mine, nu de tine… Încă nu mă cunosc, nu am apucat să mă explorez îndeajuns, dar pentru a face asta am nevoie de echipament de protecţie, de funia de care să mă apuc atunci când alunec şi nu mai ştiu cine sunt… Aici intervii tu, tu eşti acolo să mă încurajezi, să mă lauzi, să mă caracterizezi, să mă resituezi în propriile tipare. “Nu-ţi mai face atâtea procese de conştiinţă, nu mai despica firul în patru…aşa eşti tu, o persoană sensibilă, profundă, serioasă, puţin dificilă…nu te pot înţelege toţi.” Cam asta aştept de la tine. De aceea am nevoie de tine, să încolţesc, să cresc şi să mă desfăşor pe tine, în jurul tău, ca iedera. Am nevoie de un suport, de un pretext să descopăr şi explorez alte laturi ale personalităţii mele complexe: cea de prieten, de coleg, de iubit, de “ajutor”, de “învăţăcel”, de “persoană în măsură”, de “ce ai tu nevoie”, etc. Astfel intru înăuntrul meu şi-mi lărgesc, totodată familiarizâdu-mă cu el, propriul univers. Nu universul tău! Sunt sigur că eşti o persoană deosebită… dar eu încă am multe de aflat şi iubit la mine. N-am timp de altul. De aceea, te rog, taci… ca să mă aud mai bine!
Taci! Pentru că dacă îti verşi sufletul în faţa mea, o faci cu un scop egoist: vei avea şi aşteptarea să apreciez, să îl recunosc ca ceva deosebit, să ramân uimit, să ţi-l primesc, să ţi-l contemplu, să ţi-l ador. Să-mi fac timp pentru el, să ţi-l hrănesc din propriile rezerve, să îi sting setea din propria sevă… pentru ca în final să îl substitui alui meu. Nu sunt atât de lipsit de egocentrism. Nu mai încerca să mă exploatezi… pentru că şi eu încerc acelaşi lucru!
Taci, pentru că ceea ce îţi comunic reprezintă sentimentele mele, sinceritatea mea, ceea ce ascund faţă de alţi oameni şi poate şi faţă de mine. Nu aştept un răspuns, nu aştept o confirmare, o infirmare, o încurajare sau o opinie. Fă-te doar receptacul şi primeşte, absoarbe ceea ce, atât de greu şi rar, recunosc. Dau jos o povară de pe conştiinţă, extirp o tumoare ce-mi otrăveşte sufletul prin faptul că nu am puterea sau curajul de a o recunoaşte, de a o împărtăşi. Acum, că o fac, faţă de tine, tu deschide-te, rămâi disponibil, primeşte-o. Nu e loc acum de altceva în afară de tumoarea mea, atât e de mare. Nu e loc de cuvintele tale, orice ar exprima ele. Aşa că, te rog, taci…
Mai mult, taci ca să nu fii tentat să “mă ajuţi”, urcându-mi povara la loc… Ultimul lucru care îmi trebuie de la tine acum e să mă “întăreşti” sau să mă contrazici. N-am venit la tine să îmi sporeşti încrederea în mine ori să-mi restabileşti propriul simţ al valorii! Reprimă-ţi tendinţa de “a-mi face bine”… Nu vreau să mă ajuţi. Vreau doar să mă asculţi. Aşa că taci…
“Ascultarea e deseori legată de un “sentiment esenţial” pe care-l aşteptăm din partea celuilalt, acela de a fi primit, ascultat, recunoscut în punctul în care ne aflăm. Acolo să fie alături de noi, şi nu în altă parte.” (Idem, p.124)
” Sunt un bărbat strălucit, admirat, sigur de mine când vorbesc cu alţii, iar opiniile mele sunt foarte ascultate. Sunt activ şi-mi reuşeşte tot ce întreprind. Dar numai cu soţia mea am senzaţia că pot vorbi cu sinceritate şi că sunt ascultat.
Ei pot să-i spun că am sentimentul că mi-am ratat viaţa, fără ca ea să-mi contraargumenteze cu reuşita mea exterioară.
Pot să-i spun că mă simt vinovat că nu lucrez îndeajuns la teza mea, fără ca ea să-mi răspundă că am făcut chiar prea mult în direcţia asta. Pot să-i mărturisesc spaimele mele, fără s-o aud spunându-mi că tocmai eu sunt acela care-i linişteşte pe ceilalţi…” (Ibidem)
Mai taci… şi pentru că nu înţeleg ceea ce exprimi şi nu vreau sa fiu nevoit să recunosc asta. Prefer să trăiesc cu iluzia că suntem asemănători sau măcar nu atât de diferiţi. Ceea ce rosteşti mă doare. Pentru că îmi arată că nu avem aceeaşi structură, aceeaşi prismă prin care percepem lucrurile, pentru că vorbele tale ne îndepătează esenţial, nu ne apropie. Ne situează în dimensiuni diferite unul faţă de altul, prin unghiurile diferite din care privim acelaşi fapt.
Dacă eu judec într-un anume fel, prefer să cred că şi tu foloseşti acelaşi tip de raţionament. Îţi împrumut o parte din dorinţele şi temerile mele. „Dacă nu faci parte din sentimentele, din planurile, din dorinţele mele, devin surd, nu te mai înţeleg deloc, nu aud decât propria-mi întrebare…” (Idem, p.85) Aşa că degeaba vorbeşti acum.
Proiectez o parte din mine asupra ta, îţi acord un rol pe care sper că-l vei accepta, renunţând să fii tu însuţi. Pentru că există în mine ( ca şi în tine, de altfel ) dorinţa de a-i dicta celuilalt sentimentele, perspectiva sau atitudinea pe care aş dori să o aibă. „Când i-am lăsat libertatea să aleagă, am făcut-o cu scopul de a ajunge el însuşi să-mi împlinească aşteptarea, alegând ceea ce voiam eu.” (Idem, p.86)
Mai bine tăceai…
Taci! Pentru că ceea ce rosteşti are un impact atât de puternic asupra mea, încât nu te mai aud pe tine, ci doar ceea ce vorbele tale nasc în mine. Ceea ce se declanşează în mine în clipa când îmi spui ce ai de spus sunt panica, suferinţa, durerea unei răni vechi, a unei spaime uitate, şi descopăr că spusele tale îmi fac rău. „Toba nu aude muzica, nu aude decât ecoul loviturilor pe care le primeşte.” (Idem, p.99) Aşa că taci… Acum dau ascultare propriei mele furtuni. Pentru că tu nu mi-o asculţi, deşi tu ai declanşat-o. Acum ar fi necesar să-mi asculţi durerea şi s-o linişteşti… dar nu poţi şi nu vrei. Vrei să îmi vorbeşti despre tine.
Dar nu, nu pot pricepe. Nu te aud. Taci!
Sau, pur şi simplu, taci pentru că, deşi ai multe de împărtăşit, nu ştii cum… Şi îmi place să cred că simt cu tine, că trăiesc ca tine, că empatizăm. Aşa că te înţeleg fără să fie nevoie să te exprimi… şi în felul acesta, mă „scutur” şi eu de responsabilitatea, efortul şi riscul de a exprima ceea ce e în mine…
„Totul e să spui tot,
Dar îmi lipsesc cuvintele.” (Idem, p.258)
Murmure