O să scriu o poveste de Crăciun fără globuri fragile şi figurine candidulci. Fără bradul cărat acasă pe braţele tatei şi de ale cărui ace se sprijină degetele înmănuşite ale micului ochios blond. O să le povestesc nu o întâmplare relaxantă care activează hohote programate de voie-bună a la 20th Century Fox. Nici una care să-şi dezvelească nobil semnificaţia, făcându-ne un serviciu generos şi lepădându-ne de scoarţa scrooge-iană a sufletului, în timp ce moţăim lângă şemineu (sau soba de teracotă, fiecare pe cât de bancher e.) A, şi în nici un caz n-o să-l pup în fundul lui străvechi şi cârcotaş pe unchiaşu cu burtă şi barbă. Da, ăla care se proclamă de zeci de ani vedeta sezonului şi liderul charismatic al elfilor, renilor şi al inocentelor crăciuniţe nebacalaureate.
Mda… Ziceam c-o să scriu povestea unui Crăciun ne feeric-ca-n-poveşti, deşi are toate ingredientele “magice”. Are bradul cel frumos, fără cetina tot verde-nvechită, dar cu lumina electrică a Crăciunului ce s-a pogorât peste dânsul într-aşa o strălucire, încât s-o vadă nu doar cei trei magi de la Răsărit, ci tot nerodul Bucureştiului. Care aşa a şi făcut, venind cu turma pentru a glorifica cel mai înalt vârf de brad din Europa, coborât pe pământul pieţei Unirii.
Povestea mea are nu numai vin fiert, ci şi condimente speciale pentru vin fiert pe rafturile hipermarketurilor doldora de Santa Clauşi. Nu-i lipsesc colindele, de toate genurile şi pentru toate gusturile, remixate şi colecţionate în lista de winamp, asortate cu aroma prăjiturilor la cuptor, cu beteala ce-ncoronează bradul la ghiveci şi cu perdelele albe ca zăpada care, fie vorba între noi, mai bine să nu se ningă, că între Mall-Mecedes-apartament ni s-ar răzleţi inestetic pielea întoarsă de pe cizmuliţe.
Unde vreau să ajung? Păi, la ideea că povestea mea e îmbibată cu spirit de sărbătoare (nu-i lipseşte nici Pruncul, El are chiar rolul cel mai important: de pretext ) şi pe bulevardul Nicolae Titulescu nr. 121. Deci la 3 staţii cu metroul şi încă vreo 2 cu tramvaiul de “piaţa” în care tronează simbolul Crăciunului peste Bucureşti.
În locul ăsta, sprijinit de un perete de sticlă, îl întâlnim pe protagonist. Stă înveşmîntat în lumina ce vine de dincolo, de după geamul băncii, privind crochiurile animate din juru-i fără vreun sentiment; ca o pată de culoare nimerită din greşeală în mijlocul tabloului iernatic, care nu se potriveşte şi nu relaţionează cu nimic. Nu se mişcă, nu gesticulează, poate nici nu se odihneşte – doar există. Grosolană siluetă, dar nu îndeajuns încât să fie deranjantă pentru ochiul cotidian, obişnuit să vadă doar lumina din fundal… Boschetarul seamănă cu un cocoloş din hârtie aruncat aiurea – nu hârtie de ambalat cadouri sau de învelit caiete, ci din coală fibroasă, gălbuie, de bloc de desen. Cu toate astea, mi-aş permite să afirm că decorează în mod potrivit peisajul. Contribuie la sentimentul de familiaritate şi de recunoştinţă al Sărbătorilor, precum un câine vagabond smerit sau o tufă pustie-neînzăpezită, pe lângă care treci fără să poţi spune pe lângă ce-ai trecut, dar cu un brusc răsuflu uşurat şi cu înviorarea inexplicabilă că te-ndrepţi spre căldură şi confort.
Nu ştim cine este, cine a fost, cum s-au scurs anii lui până la vârsta asta. Dacă viaţa l-a învăţat ceva, poate este vorba de răbdare. De smerită tăcere. El nu cere. Nu iese în evidenţă, cocoloşul. Este viu, atât te poţi hazarda să susţii, privindu-l. E liniştit şi viu, un om de zăpadă urât, de un alb murdar, pe jumătate topit, un obiect despre care doar cititorii poveştii au privilegiul să ştie că are viaţă. Personajele nu, pentru că nici nu îl văd. El nu incomodează nici circulaţia pietonilor, nici a vreunui lucru din Univers.
Nici măcar atunci când se scurge lent şi suspect de-a lungul geamului. Şi ajunge în poziţia cuminte a unei păpuşi pe canapea, privind de sub breton la televizor, împreună cu posesoarea. Un copil ar fi convins că aşa stau lucrurile. Un copil mai mare ar sesiza capul păpuşii care se înclină nefiresc într-o parte – n-are cum să nu îi amorţească ţinându-l aşa, decât dacă nu e conştientă… Dar oamenii mari nu observă păpuşa deloc, doar trectrăiesc mai departe pe lângă ea, aşa cum trectrăieşti pe lângă un ghemotoc de hârtie care nu te priveşte sau pe lângă un gândac dintr-o cabină telefonică din care nu ai nevoie să suni.
Nu putem şti cu precizie cât a stat aşa în suspensie. Până când s-a lungit pe trotuar, la fel de discret pe cât stătuse şi în picioare. Nu bănuim în ce moment a coborât pleoapele, la fel de detaşat pe cât le şi ţinuse întredeschise către oameni cu ceva timp în urmă.
Nu, nu se termină aici povestea. Ci la morgă. Dar până acolo n-am bătut cu privirea. De la etajul 3 de vizavi cuprindeam doar bulevardul înţesat de maşini cu şoferi care au încetinit, dar nu s-au oprit să-l transporte la urgenţă şi de pietoni pentru care revelaţia morţii era prea slabă, se pare, confruntată cu lumina de dincolo… de geam. Da, au sunat la ambulanţă, e o maşină a salvării pe drum, nu mai insistaţi! mi-a răspuns iritată o voce mai mult nazală decât feminină, după multe minute de ascultat în receptor Imnul României. Nici măcar colinde… Sunt sigură că au sunat – personalul de pază dădea semne de preocupare regizată, ieşindintrând pe uşa pe care şi clienţii ieşeau şi intrau, aruncând-o după ei, uşa, şi după mort, privirea cea lungă de 5 secunde. N-aveau prea mult timp să privească, alături era un supermarket cu program nonstop.
Acum incomoda, cocoloşul. Ca un câine vagabond mort în plină stradă. O umbră care-ţi ameninţă tabloul liniştit al răposatei zile, când, seara, te întreabă de lângă brad copiii cu şosete de lână: “Tata, cum a fost azi?”
Dar statul şi-a făcut datoria. Că doar de-asta plătim impozite şi ne exercităm conştiincioşi dreptul de vot. Hingherii au cules nenorocita javră care şi-a găsit să moară tocmai când e mai mare graba să te bucuri. Ai programat de la începutul anului cadourile de sub brad şi hohotele perfecte de voie-bună care se cuvine să le însoţească la un vin fiert, un credit pentru orice şi un film de 20th Century Fox. Cocoloşul de colo nu e în plan. Cu zăpada te mai descurcai – măcar se bucurau copiii…
Salvarea nu a ajuns. Nu ştiu să explic de ce. Nu vreau să recurg la imaginaţie. Aş strica frumuseţe de poveste de Crăciun ne feeric-ca-n-poveşti. Poate pentru că nino-nino nu rimează cu Santa Claus who is coming to town remixat. Peste mai bine de un ceas, a venit o dubiţă neargră, cu însemnul MORGĂ, la fel de în nepotrivire cu luminiţele atârnate de primărie în copaci ca şi cocoloşul gălbui. A avut bunul simţ să se care rapid, cu tot cu el.
Şi viaţa a mers înainte pe bulevardul Nicolae Titulescu. Şi copiii au uitat de Fetiţa cu chibrituri, darămite adulţii de boschetarul din faţa băncii.
Murmure