E un întreg puzzle aşteptând în mine acel “timp pentru orice” care a trecut de nu ştiu când.
Nu s-a pierdut nici o piesă – ce uşor ar fi fost să-mi molie în suflet regretul că nu mai am ce face, că e prea târziu. Ar fi crescut într-un final îndeajuns un locuşor prin care să se piardă toate, să nu mai am ce-mi datora..
Dar ele încă sunt acolo sfidându-mi laşitatea.
Fără milă de incompetenţa şi de jena mea.
Neatinse-ntr-o dezordine ce mi-a scăpat de sub control şi mă-nspăimântă.
Cu fiecare zi de fugă haotică,
ele se adaugă cuminţi
şi eu obosesc.
Cu fiecare pretext.
Hăituită de libertatea de-a le-organiza.
Ca şi când n-ar fi jocul meu. De parcă nu toţi şi l-ar juca.
E un întreg puzzle crescând în mine spre acel “timp pentru orice”
căruia mi-e groază să-i fac faţă.
În care mă opresc îmi suflec mânecile
şi-ndrăznesc să-ncerc
să mi le pun în ordine, bucăţile de viaţă.
Adevărul când se face cunoscut?
ce vă face să credeţi că eu deţin răspunsul? întrebaţi-l pe El.