Îndrăzneşte!

Mă simţeam oarecum bine. De fapt, situaţia era clară şi mai târziu, când am gândit-o la rece, am zis că n-aş fi dorit nimănui să treacă prin asta.
Dar atunci, sprijinindu-mă de zidul gros şi rece ce mărginea scările de piatră, nu mai puteam gândi. Una, două, pe a treia treaptă stăteam. Era plăcut într-un fel, deşi şocul nu-şi pierduse din intensitate. În clădirea asta mare cu nesfârşite coridoare bântuite de boli, eu stăteam jos pe a treia treaptă, la etajul doi, ascunsă de oamenii din jur. În dreapta peretele rece al unei săli din care mai ieşea câte o asistentă sictirită. În stânga, zidul la fel de rece şi mai înalt decât mine, care mă ghemuisem, lipită de el. Nici nu prea erau oameni în jur. O femeie grasă şi îmbrăcată fără gust şi încă una mai tânără, cam urâtă. Păreau oameni normali, oameni de piaţă şi fabrică de confecţii. Poate era nora ei femeia mai tânără. Îi tot dădea o batistă pe care o mototolea întruna şi aşteptau.
Apoi brusc ieşi o asistentă cu pulover demodat pe sub halatul scămoşit. Se credea probabil îmbrăcată bine. La pariu că la ieşirea din tură se dădea cu ruj roz şi se întâlnea cu soţul pipernicit, lucrător la uzină sau taximetrist. “Mama dvs. e bine, starea ei s-a stabilizat şi nu mai e în nici un pericol. Acum o ţinem sub observaţie.” Replicile astea le ştiam de undeva…a, da, era un film serial seara cu bolnavi în stare critică şi medici care-i făceau întotdeauna bine. Ba nu întotdeauna, mai murea câte unul la două episoade, ca să nu te plictiseşti.
Nici să vrea, n-ar fi reuşit paparuda în halat să spună aşa ceva. Sigur ar fi sunat prea complicat pentru ea! Hai, nu zicea nimic totuşi? Nu, aruncă persoanelor de pe băncuţă o privire retorică, pe mine nici nu mă observă şi intră în sala din dreapta, din care toate asistentele ieşeau sictirite.
M-am uitat la cele două femei. Se urâţiseră şi mai mult.
„Dă-mi, mă, un borcan!”, am auzit prin uşa întredeschisă. Da, asta se asorta mai degrabă cu pulovărul demodat. După care ieşi cu o ploscă goală, fuga-fuga înapoi. A, deci asta era…printre “borcane”, seringi şi halate scămoşite, cred şi eu că domnea sictireala. Mai aveam puţin şi o compătimeam, când a spus ceva ce m-a făcut să o urăsc! „Hai, dom’le, ce vrei, nu vezi că mă grăbesc să-i duc plosca lu’ unu’, că ăilalţi oricum mor acolo!”. Mama mea sigur nu era „unu’”.
Ştiu că mi-am concentrat atenţia involuntar asupra uşii din partea opusă. Era o uşă pe acel culoar, deschisă. Şi albastră! Tot spitalul cenuşiu, cu ziduri reci şi groase şi o uşă albastră, vizavi de „acolo”. M-am trezit gândindu-mă că era singurul lucru cu bun gust din toată clădirea. Se vedea că era recent vopsită. Culoarea curată, calmă, liniştitoare…tocmai vizavi de URGENŢE.
Oare cât urma să mai stau acolo? Era aşa urât! Femeile se uscaseră de tot, se îngălbeniseră şi aşteptam din clipă în clipă să cadă de pe bancă. Suflă-ţi nasul odată, nu mai morfoli batista atât! Şi nora şi soacra, la fel de nemişcate.
Eu de ce eram altfel decât ele? Eram neliniştită, dar mă simţeam oarecum bine. Aveam undeva în adâncul sufletului certitudinea ca întâmplarea va avea un final fericit. Şi asta pentru că nu puteam concepe ca mama să nu mai existe. Nu reuşeam să vizualizez viaţa fără ea. Aşa că din moment ce nu puteam să-mi imaginez „mama a murit”, nu avea nici cum să se întâmple. Era o certitudine. Mă nelinişteau doar complicaţiile. Când se va termina? Cu ce repercusiuni?
Şi mi-era aşa dor de ea…Într-un moment de luciditate, am avut revelaţia că mă comportam exact cum s-ar fi comportat ea în situaţia dată. În restul timpului, aveam tendinţa continuă să o sun pe mama, să o întreb pe mama, să o anunţ pe mama că mama e vizavi de uşa albastră, la URGENŢE. Şi e în comă profundă, mami!
Iar mi-am amintit că mă certasem cu ea înainte să plec de acasă. Alt clişeu de pe micul ecran. Dacă se întâmplă ceva grav cu cei dragi, nu se poate să nu te fi certat cu ei înainte. Ca să ai ce regreta pe scările de piatră de vizavi de URGENŢE, nu? Până la urmă, filmele sunt inspirate din realitate.
Era aşa bine dispusă când s-a întors de la serviciu. Una din zilele ei bune. Bine dispusă, deşi frântă de oboseală. „Hai şi tu să faci nani! Nu pleca!” Ei, ce mi s-o fi părut atât de iritant în asta, de a trebuit să zbier la ea ca apucata? „Că tu niciodată nu eşti de acord cu mine, că dormi tu dacă vrei, ce treabă ai dacă eu am altceva de făcut” şi aşa mai departe. Logoreea adolescentului agasat. Atât se vehiculează războiul dintre generaţii, că dacă nu e trebuie să-l provoc! Sadismul generaţiei Eminem. Idioţenia revoluţiei „Dacă voi mă vreţi, eu nu vă vreau”. Dacă nu ţipam la ea nu eram eu deşteaptă.
Şi deodată m-a bufnit plânsul. Cu hohote! Avalanşă de impresii din ultimele ore, neputinţa de acţiona, geaca uitată acasă, lipsa informaţiilor, uşa aia albastră, ce Dumnezeu căuta o uşă albastră vizavi de URGENŢE, cum putea o uşă să fie atât de albastră într-un spital cenuşiu, de ce 16 ani ai mei o chemau pe mama să îi îmbrăţişeze?!…
Femeile se mai dezmorţiseră, le auzeam printre suspine, nu vroiam să fiu văzută plângând şi mă făceam mică-mică în cămaşa subţire, lipită de zidul rece, fetiţa dezorientată din mine dată cu rimel şi încercând să înăbuşe plânsul ca să fie puternică, dură şi practică. Matură. Şi plângeaaam şi dă-i şi dă-i şi „Hai mami, revino-ţi!” şi „Acum mi se scurge rimelul pe obraji ca în filme, romantic de îndurerată” şi „Proasto, proasto, ce gânduri dezmembrate ai, n-au nici o legătură, mami fă-te bine, fato nu mai plânge, Doamne ai grijă!…”.
Intenţionat întârziasem pe drum, vroiam să mai pierd timpul. Abia intrasem pe prima stradă spre casa mea, o femeie se apropia alergând şi zgomotul ambulanţei se auzea de departe. S-a oprit şi vorbea cu mine?! „Repede, mama şi sora ta se simt foarte rău!”. Nici n-o cunoşteam. Faţa îmi era familiară, dar nu ştiam de unde. Poate de aceea mi se părea neverosimil ca ea să ştie cum se simte mama. Şi de ce tata nu s-ar simţi la fel, mă rog, de ce numai mama şi Becks? „Tu arată-i ambulanţei drumul, nu se descurcă pe străduţele astea!”. Abia atunci am făcut conexiunea dintre ambulanţă şi mama. Panica m-a cuprins doar când priveam cele două maşini mari chiuind infernal, trecând pe lângă mine, căutând strada care era aici…”Nu, nu, nu…” era tot ce puteam îngâna; „Fă ceva!” era ce îmi urlam în gând, „Fă-le semn, aleargă după ele!”, dar nu vedeam de ce ar trebui să mă agit, ce legătură are totuşi ambulanţa cu drumul meu spre casă, cu sora mea de clasa a IV-a şi cu mama care s-a dus la culcare când am plecat.
S-au împotmolit între străzi, sensul era unic, maşinile mari, potecile înguste, „timpul scurt”, spuneau ei, „ce s-a întâmplat?”. „Nu ştiu, voi ar trebui să îmi spuneţi mie, voi aţi fost anunţaţi!”. Şi-au luat truse şi tărgi – tărgi?! Mama o să se simtă jignită! – şi alergam, ei lucizi şi eu împiedicându-mă. Vecini, curte, „Tata, ce se întâmplă?”. Apoi şocul.
(Nu-ţi mai trage nasul, femeie, suflă-ţi-l, că de-aia ai batistă!)
În hol: tata tremura, plângea, vocea schimonosită, faţa schimonosită, un om terminat. Dispreţ, milă, confuzie, frică, nerăbdare. Toate izbucneau în mine una din alta, în numai câteva secunde. “O sa fie bine, nu mai plânge!”. Probabil mă gândeam că mama nu se supără dacă-l calmez mai întâi pe tata, ba chiar vrea asta, doar niciodată nu a suportat oamenii slabi de înger.
Dar şocul a căpătat proporţii. Am păşit în cameră…am auzit.
Gemete…vaiete! Profunde, lungi, grăbite, disperate… Dacă mâinile acelea s-ar fi mişcat în ritmul gemetelor, ar fi încercat să atingă, să apuce, să smulgă o bucăţică de aer, ca şi când aerul ar fi fost solid, palpabil! Mâini de copil şi mâini de mamă; dar nu se mişcau. Nu ştiam care dintre ele scotea sunetele - incomprehensibile, inumane – părea că aerul din jurul lor plânge că nu mai poate pătrunde în ele, ca puiul de căprioară, care nu-şi poate trezi mama când o împunge cu boticul, caldă încă, dar cu sângele şiroind din burtă.
Note înalte, tot mai înalte, urcau, fără cale de întoarcere, ca un preludiu grăbit; iar când trebuia să ajungă la apogeu, să spargă tavanul, să elibereze presiunea, reculau. Nici măcar nu făceau pauze, o luau de la început iar şi iar. O melodie sfâşietoare, mă ţintuia în loc. Coşmar, imaginaţie, prezent, iad- ce se întâmpla?
Parcă eram în transă, drogată. Nici măcar nu mai încercam să opun rezistenţă, mă dezarmaseră instantaneu; stăteam în prag şi simţeam cum îmi invadau sufletul, îmi otrăveau sentimentele- era numai teroare în mine-, îmi distorsionau simţurile: nu mai aveam aer, nu mai auzeam decât ca sub apă, vedeam două trupuri diforme. Deşi nu aveau nimic cu adevărat diform, asta îmi inspirau. Şi străine, atât de departe de tot ce era uman! Nici un pic de viaţă. Nici liniştea, pacea morţii pe faţa lor, cum scrie prin romane. Nimic uman. Indescriptibil. Parcă erau două forme din gelatină, vinete, infectând patul unde ar fi trebuit să doarmă mama cu sora mea şi aerul. Camera, trupurile acelea monstruoase erau un focar de toxine!
Şi atunci, uite-o! Conturată, mobilă, colorată- atât de vie! Vecina îi încheia mamei bluza. Contrastul m-a izbit în realitate. Puteam să respir, auzeam gemetele şi vocea bărbatului din ambulanţă: “Toată lumea la o parte!”. (Nici nu-l atinsese pe tata, dar el era să cadă. L-a sprijinit peretele.) Şi vedeam cele două trupuri în pat, dar nu erau diforme, nu erau vinete. O privire şi un moment de maximă conştientizare: sora mea, la perete, pe o parte, părea că doarme totuşi…”Mama!” şi m-a buşit plânsul. Lacrimi de câteva secunde, dă-o pe vecină la o parte, fugi şi atinge-o pe mama. Arăta rău. Respira anormal de repede şi scurt. Parcă respira toracele fără ea. Decizie importantă: acţionez, nu plâng. Ascult ordinele. „Dă-i pe toţi afară, tu rămâi”. „Dă-mi o cârpă”. „Întoarce-o pe o parte”. Şi ceilalţi ascultau ordinele. „Aduceţi încă o targă”. „Scoateţi uşa din balamale”. „Luaţi fata”. Luaţi fata?! Beeecks…Poate aşa îmi voi da seama cine scoate sunetele…Nu mai ştiu dacă mi-am dat seama. Parcă se impregnaseră în pereţi.
Mama pe targă. „Aveţi grijă, la 3. 1, 2, 3!”. „Pa, tati! O să fie bine. Are Dumnezeu grijă!”. Aceeaşi voce gâtuită, faţă schimonosită, persoană distrusă. Ştiu exact ce a răspuns, până şi ordinea cuvintelor. „Ştiu, tată, c-o să fie bine. Mă doare doar să le văd aşa. Şi copilul ăsta…Şi maică-ta…”
Apoi, flash-uri. Imagini fără continuitate. Grupuri de spectatori, feţe cunoscute, bărbatul cu trusa medicală îi ataşa toate firele şi aparatele alea mamei, tata îmi aducea bani pentru că „eu merg cu mama”. A făcut vreo două- trei drumuri din casă până la poartă ca să fie sigur că mi i-a adus. Mi-a dat mulţi, ca să-mi ajungă. Cred că erau pentru o datorie la vecina. Îmi făcea rău să-l văd, îl vroiam tare, mă simţeam de o mie de ori mai puternică decât el.
„Fata, unde e fata?”. „E mai bine Becks, în maşina din faţă, i-am auzit eu când spuneau că e mai bine!”. „Copilul e mai bine, domnule”, apoi „Hei, veniţi încoace, are tensiunea foarte mică!”, strigă bărbatul, controlând-o pe mama. „Ţine-i cu o mână capul aşa, neapărat într-o parte, şi cu una braţul îndoit”. Îi căuta venele. Fire, tuburi, perfuzia care se legăna pe drum. Ce lipsă de aparatură! Maşina se mişca încet, foarte încet…sau era spitalul departe. Hurducăia tot timpul, era incomod. Îmi amorţiseră mâinile. Îi întorceam capul într-o parte aproape brutal, ca pe un obiect care nu avea nici o legătură cu restul trupului. „Lasă, mami, că trebuie să stea aşa, să te faci bine…”. Îi strângeam braţul cu toată forţa. Era moale. Ce diferenţă! Dacă-ar fi fost trează, ar fi durut-o totul. „Tensiune mică, 5…”, i-au pus mască pe faţă. Mă întrebam dacă bărbatul o să reziste tot drumul până la spital în acea poziţie: în picioare, nevoit să-şi menţină echilibrul la orice hurducătură, să ţină celălalt braţ al mamei cu o mână şi cu cealaltă perfuzia, agăţată undeva sus, într-un suport improvizat. Era şi drăguţ. „O să fie bine”. A, nu simţisem că mi-au dat lacrimile. „Dar e grav, spuneţi-mi sincer?”. „Nu e bine…depinde de ea. Dar putea fi şi mai grav. …O să-şi revină”.
„Mami, te rog, te rog…Doamne, Te rog…”
Din ce în ce mai frig pe scările astea de piatră. Ar trebui să închidă cineva uşa albastră.
Mai târziu, dacă vroiam să-mi amintesc noaptea aceea în detaliu, nu puteam să merg până la capăt. Eram epuizată deja când ajungeam la punctul acesta.
Din ambulanţă am ajuns în holul spitalului: lumini artificiale, oameni peste tot în jur, unii cu piciorul în ghips. Aş fi dat ultimele ore pe un picior în ghips. Dar trebuia să înţepenesc pe băncuţa din lemn, lângă uşă. Nu mă lăsaseră să intru. “Ce-ai tu, fetiţă? Ce s-a întâmplat?”. „Mama şi sora mea…”. Puteam să vorbesc! „S-au intoxicat cu monoxid de carbon”. Dumnezeule, abia atunci am realizat! Am răspuns mecanic; notasem asta în minte pe parcurs, dar nu pătrunsesem sensul. Şi nici nu avusesem până atunci tendinţa, logică, de a stabili cauza. Mă concentrasem asupra faptelor, a consecinţelor şi a remediului. Nu gândisem niciodată „Mami, ce s-a întâmplat?”, ci doar „Mami, fă-te bine!”.
„Vai, sărăcuţa…ce tragedie, şi mămica şi surioara…Şi sora e mai mică? Dar tata unde e? Şi cum s-a întâmplat? Şi acum cum se simt?”. Consideram absurd să îi satisfac ei curiozitatea, inutil să fiu binecrescută, n-o ajuta cu nimic pe mama. Cucoana să-şi vadă de ghipsul lui fiu-su.
„Păpuşa…hai vino!”.
Ce frumoasă, asistenta!
În următoarele secunde eram între cele două paturi pe care stăteau întinse ele. În stânga mama. Eu aşteptam încontinuu să le văd deschizând ochii, să le aud vorbind. Poate din inerţie. Letargia lor mă dezorienta complet şi mă speria. Mulţi doctori, bărbatul drăguţ din ambulanţă, care completa nişte fişe. „Vino, stai jos. Ajută-mă aici, poţi?”. „Da”. „Câţi ani are mama?”. Întrebarea mi-a fost adresată de mai multe ori în noaptea aceea. De fiecare dată i-am dat cu trei ani mai puţin. Dar nu ştiam asta.
Apoi a fost trimis de un doctor în vârstă nu ştiu unde, că el termina programul. „Dar am venit cu doamna de acolo, mai bine rămân în continuare”. „Ies din tură, du-te tu. Eu am terminat!”, concise doctorul, implacabil. Nu-mi iroseam energia ca să-l urăsc. Îl detestam.
„O să fie bine. Ai grijă!”. Mi-a strâns umărul înainte să plece. Un moment de panică: încrederea şi echilibrul meu ameninţau să iasă pe uşă odată cu bărbatul din ambulanţă.
Dar eram mai puternică decât credeam. Mi-am revenit la glasul asistentei. „Ţine-i mâna cât de tare poţi. Are tendinţa să strângă degetele şi să îndoiască braţul, dar n-are voie. Are convulsii”. Doamne, cât de frumoasă era asistenta! Şi avea ceva…am avut încredere în ea instantaneu.
Poate pe asta se fundamenta rezistenţa mea. Eram puternică, găsind câte o persoană care îmi inspira empatie şi disponibilitate de a acţiona şi mă ancoram în ea. Erau ca nişte mesageri oamenii aceştia. Depindeam total de Dumnezeu, vedeam asta mai mult ca oricând şi aveam nevoia să-L ştiu mereu acolo. Dar trebuia să depun un efort suplimentar ca să nu-L pierd din vedere, să nu uit că e lângă mine. Ştia că nu eram în stare. S-a făcut simţit în oamenii aceia ca să-mi fie uşor.
Şi cât de frumoasă era asistenta!
Mama îmi strângea mâna. Îmi venea să plâng, mă treceau fiorii. Trupul ei îmi strângea mâna. Nu ea! Era insuportabil. Şi ea rece. Şi se chinuia. Se vedea pe faţa ei. Becks era la fel de calmă, Becks adormită. „Copilul e mai bine”, mi-am amintit. Mama se încrunta din când în când şi era tot timpul crispată. Foarte des încerca să ia aer, se îneca. Parcă ar fi avut o portiţă în gând care nu-i permitea. Încerca şi mai disperat. Tuşea. Convulsii. Am înţeles că agonia aparentă nu trebuia să mă îngrozească. Ea nu simţea de fapt nimic. Organismul ei se revolta şi lupta, pe ea n-o durea nimic. „Instinctul de apărare”, mi-a trecut prin gând. Trebuia deci să mă liniştesc în faţa simulacrului, deşi abia mă abţineam să o scutur tare, să o lovesc, să-i pedepsesc corpul care-i refuza normalitatea. Vroiam să o scutur până trezesc viaţa din ea şi-i dispare de pe faţă expresia, care între timp se redusese la disconfort.
Se mai calmase. Parcă dormea şi ceva o deranja în somn. O muscă, sau cearceaful mototolit sub ea.
I-au făcut şocuri cu aparatul, ca în filme. „1, 2, 3 şi! 1, 2, 3 şi!”. M-am cutremurat involuntar şi am rămas cu pumnii încleştaţi. Mă holbam la trupul care sărea forţat şi artificial după fiecare „3”. În trupul acela e mama mea, terminaţi! În locul ei m-aş ascunde şi mai mult, m-aş face tot mai mică înăuntru!
Până la urmă, s-a aşternut un calm natural în sală, o linişte de genul „Acum aşteptăm”. Nu s-a apucat nimeni să-mi dea explicaţii şi nu ştiam dacă au obţinut rezultatele scontate în urma şocurilor aplicate.
Apoi am înţeles că pe Becks o duc la alt spital. „Dar copilul ar trebui să rămână lângă mamă”, spuse cineva. „Lângă mine”, aş fi completat eu. O ştiam mai „vie” decât pe mama, o vroiam în preajmă. „Suntem amândouă mai vii, ar trebui să stăm împreună, viaţa din una are nevoie de viaţa din cealaltă. Ce dacă şi ea e inconştientă? Amândouă luptăm pentru un scop comun: mama. Cum o să se simtă viaţa din ea singură printre străini? Şi cum o să rezist eu fără o persoană vie, de care să fiu sigură şi cu care să fac front comun pentru mama?” Mai era şi asistenta…tot îmi venea să plâng.
Am plecat cu mama spre lift, Becks cu nişte asistenţi către Spitalul de Copii. Şi ea era în comă, dar nu profundă. Liftiera era atât de nesimţită! „La etajul 2”. „Abia am coborât. Hai, intraţi odată”. Era o fufă tânără cu cercei lungi şi coşuri. Cu câtă plăcere aş fi pocnit-o peste mutra nespălată şi turtită!
Am ieşit din lift şi ne deplasam pe culoar, direcţionând targa. Eu într-o parte, asistenta în cealaltă. Acum era altă asistentă, grasă, dar până la acel punct acceptabilă. Nu ştiam să ţin bine targa, ne grăbeam, mi-am prins degetele între targă şi uşă- ce durere nesemnificativă!-, traficul era intens pe holurile spitalului. Cu fiecare pas mă transpuneam tot mai mult în filmul cu doctori de aseară, până când se făcuse ieri şi mă uitam la TV cu mama.
„Gata, rămâi aici”. Era azi şi mama pe targă, nu la televizor. Şi fără să mi se spună nimic mai mult, am rămas în faţa uşii pe care scria URGENŢE.
Două femei mai erau acolo. Din când în când, mai trecea câte un om în halat. Şi scările de piatră, vizuina mea.
Nu-mi mai era frig. Cineva închisese uşa albastră. Urma să merg acasă; sigur, trebuia să pun lucrurile pe la locurile lor. Ştiam ce voi face: de la debarasarea patului de lenjeria traumatizată până la datul cu aspiratorul. Voi spăla cearceafurile părtaşe la accident, sau mai bine le voi arunca…aşa cum am făcut mai târziu cu hainele pe care le purtau în acea după-amiază. Voi spăla vasele şi poate era nevoie să mătur în bucătărie. Altceva în afară de „sport casnic” n-aş fi putut să fac. Deşi n-am fost niciodată fan al treburilor în gospodărie, ştiam că exact asta ar fi făcut mama. Aşa, nu-i voi simţi lipsa atât de acut. Va fi cu mine, în mine.
Deodată mi-am dat seama de ceva. Femeia cu faţa familiară care alerga spre mine când mă duceam acasă era cumnata vecinei. A, da! Parcă avea şi-un copil, parcă o fată de vârsta mea, nu? Blonduţă. N-am intrat niciodată în vorbă cu ea şi avea picioarele prea groase.
„Tu eşti cu mama intoxicată?”. „Da”. M-am simţit marginalizată. Am intrat. „Mama intoxicată” era în primul pat, tocmai în capătul celălalt al sălii cu mulţi bolnavi dormind. În sfârşit, o vedeam! Din nou o atingeam. „Doamne, ce frumoasă e!”. Acum observam: nu puteam găsi urâţenie pe chipul ei, deşi eram dispusă. Aceleaşi trăsături, aceeaşi culoare, doar mult mai obosită decât de obicei. Şi acelaşi parfum. Parfumul intră în definiţia ei. Până atunci nu-l simţisem, acum plutea în jurul patului. „Mami, ce frumoasă eşti şi ce frumos miroşi!”. Respira mult mai liniştit, părea aproape normală. Îmi venea întruna să plâng de fericire. N-aveam nevoie să-mi confirme cineva, ştiam că ea se întorsese. O vedeam vie. „Nu, n-o lua în braţe, las-o liniştită, să-şi revină. Nu te sprijini pe ea. Ai grijă la mână, i-am pus perfuzie. Şi ţine-i capul într-o parte, o să vomite”. „Mami, ce frumoasă eşti…”.”Ce-aţi făcut, n-aţi închis gazele? A furat-o în somn; monoxidul de carbon nu se simte, n-are miros. E tare perfid. Dacă n-o găseaţi, nu se mai trezea”. Dacă aş fi fost acasă, aş fi intrat des în cameră, eu nu pot sta locului. Aş fi sesizat că ceva nu era în ordine. Aşa, tata cine ştie din ce întâmplare le-a descoperit…el le lăsa să doarmă. Şi ce şoc trebuie să fi avut: soţia şi fetiţa lui inconştiente, în comă, aproape moarte. Dacă n-aş fi plecat… „A avut noroc. Şi aşa e grav, dar îşi revine. Mare noroc”.
Am stat mult lângă ea. Nu-mi doream să fac nimic altceva. Se îneca mai rar, dar normal. Tuşea, îşi întorcea capul, se încrunta. De câteva ori s-a foit şi şi-a schimbat poziţia picioarelor. Râdeam printre lacrimi. Nu ştiam despre ocupanţii celorlalte multor paturi, dar ea era de acum vie. Sigur şi bătrânul de vizavi, care n-avea chef deloc să doarmă, dar vroia întruna „să facă pipi”.
„Du-te la farmacia de lângă cimitir şi cumpără medicamentele astea. Fiole! Ai bani? Acolo e deschis permanent. Uite, ia hârtia. Să-i spui să-ţi dea fiole”. Nu mai ştiu dacă a adăugat „repede”, dar mintea mea, avidă de rezolvarea problemei, a considerat misiunea de importanţă vitală. Alergam în disperare şi nu oboseam. Era acum sau niciodată! Soarta mamei depindea în sfârşit şi de mine. Eu trebuia să fac ceva pentru ea. Era ultima probă şi trebuia să o câştig. Am reuşit într-un final să ies din spital, am vrut să iau autobuzul dar mi s-a spus în ultima clipă că farmacia e la o sută de metri în direcţia opusă. Ce fenomen ciudat! Mintea mea nu se putea concentra decât asupra ţelului şi era în alertă continuă. Nu îşi permitea să încetinească şi să gândească logic. Să facă un lucru simplu: să-şi amintească. Aveam nervii întinşi la maxim. Realizam vag că dacă aş fi îndrăznit un singur moment de respiro, aş fi cedat de tot.
„Nu mai am şi nu-l prepar acum, e târziu. Mâine dimineaţă”. Aş fi apucat-o de păr şi aş fi dat-o cu capul de vitrina cu medicamente şi absorbante ritmic, sa-ca-dat şi vi-gu-ros… ”N-auzi că nu am timp acum? S-a terminat şi abia mâine mai fac!”. „Mama mea e în comă acum, nu mâine!”.
Afară m-a bufnit plânsul. Începutul sfârşitului. Trebuia să pun capacul la loc cât timp nu explodasem încă.
Apoi, alt mesager divin. Un om din biserică. Mi-am amintit de fetiţa lui dulce, Lucia parcă. N-am reuşit să mă opresc din plâns, ci să izbucnesc şi mai tare. Dar am încetat ca să-i explic pe scurt. Am mers cu maşina multele staţii până la farmacia deschisă non-stop din centru şi înapoi la spital. Ce frumos e oraşul, noaptea, din maşină! Parcă ar fi capitala, cel puţin pe artera principală. Strângeam cu grijă pliculeţul cu fiole.
Cred că abia mai respiram când am intrat în sala lungă cu bolnavi. Pe trepte, simţeam cuţite în muşchii gambei şi epuizare, dar nu m-am oprit o clipă. „Ai găsit? Bravo! Îi administrăm acum, cu perfuzia”.
Am mai pupat-o odată, mângâind-o pe păr şi l-am sunat pe tata. Nu era în cea mai bună stare, dar am tras singura concluzie pe care aş fi acceptat-o, oricum: rezista. Se interesase de Becks, dăduse multe telefoane, dar de mama nu-i spusese nimeni nimic. I-am spus eu. „E bine. Îşi revine”. Becks era şi ea bine, aşa spunea doamna doctor X.O cunoştea tata.
„Du-te acasă, nu mai ai ce face aici. Du-te şi dormi puţin, poţi veni mâine dimineaţă!”, rosti asistenta.
Dar lumea mea se transferase în decurs de numai câteva ore pe scările de piatră şi nu puteam abandona vizuina mea, uşa albastră şi zidurile reci. Devenisem o parte aderentă la spectacolul tenebros şi totodată motivant al spitalului. Acolo era mama, acolo era rostul meu. Trebuia să devin acel amănunt imuabil pe holul de spital, ca uşa albastră, ca bolnavul în halat scămoşit care-l traversa la intervale regulate, ca băncuţa de lemn sau asistenta veşnic sictirită. Cum să-mi smulg rădăcinile abia înfipte şi să mă aventurez în lumea exterioară? Cum să mă arăt nopţii cu oameni gălăgioşi şi nevătămaţi? Cum să mă prefac în ceea ce eram când mama nu păţise nimic?
„Instinctul de conservare”, îmi trecu prin gând.
Parcă băusem ceva, pluteam în indiferenţă, fiind totodată feeric de liniştită, împăcată; o pace aproape letargică mă invadase. Începusem să mă consider invizibilă, maşinile mă ocoleau, câinii nu mă lătrau, oamenii nu păreau să mă observe; m-am întrebat la un moment dat dacă mai e nevoie să respect inerţia de a aştepta culoarea verde a semaforului. Dar am uitat repede ce gândisem; ideile, foarte rare şi lente, se dizolvau cu rapiditate în imagini. Contemplam mediul înconjurător pentru că nu mă puteam opri asupra unui gând pe care să îl detaliez. Nu mai existau cuvinte de legătură sau verbe în vocabularul meu, ba chiar mă îndoiam de la o vreme că limbajul verbal reprezenta un mijloc de comunicare, că exista în realitate, nu în imaginaţia mea. Am mers o bucată de drum pe jos, sau trupul meu a mers; eu credeam că privesc în jur fără să fiu văzută sau cel mult plutesc. M-am trezit în staţia de tramvai. M-am trezit cu adevărat. Am văzut că cei mai mulţi oameni purtau geci şi haine groase şi mie nu-mi era frig.
În tramvai era lumină, atâta lumină că ţi se făcea cald şi somn. Era acea lumină de tramvai noaptea, care te făcea să te simţi ca acasă în acel mijloc de transport în comun, să te instalezi confortabil în scaunul albastru şi să constaţi că toţi oamenii dinăuntru sunt cu adevărat umani, au şi ei case şi prieteni şi noapte afară şi mai ales, sentimente de tramvai ca tine. Şi să-i iubeşti brusc, să te simţi liniştit în prezenţa lor, astfel ca, în cele din urmă, să te abandonezi privitului pe geam.
Peste şaizeci de ore, viaţa mea era mai motivantă decât fusese vreodată. Era un şir de activităţi care se reduceau la acelaşi numitor comun: mama şi sora mea. Surorile ei din capitală şi soţul uneia dintre ele au stat la noi primele zile- cele mai grele- şi din tot acel timp nu îmi pot aminti decât frânturi de acţiuni şi motivul lor: mama şi sora mea. Nu ştiu câte zile nu am fost la şcoală, sau ce s-a întâmplat când m-am dus, dacă am avut mult de recuperat. Nu ştiu ce se petrecea în jurul familiei mele. Lumea mea excludea deodată pe oricine altcineva în afara câtorva persoane: membrii familiei, portarul spitalului, doctorul surorii mele şi bătrânele din camera mamei. Îmi amintesc cum mergeam cu maşina de la un spital la altul, cum eu cu tanti Nico îi spuneam mamei care avea amnezie că Becks fusese la joacă atunci şi nu păţise nimic. Apoi o păcăleam pe sora mea că mama ieşise de mult din cameră şi nu fusese şi ea intoxicată, că urma să vină să o vadă când se întorcea de la serviciu. Când mamei i-a revenit memoria şi Becks s-a prins că nu era adevărat, când am sunat-o pe mama pe mobil şi a vorbit cu Becks pentru prima dată după accident. Cum îi făceam mamei supă fără sare cu tanti Nico şi îi duceam în borcan; o ţinea pe geam, în cameră, la rece. Cum opream maşina iar eu coboram şi traversam supermarketul ca să îi cumpăr ciocolată dietetică pentru că nu avea voie zahăr. Se bucura ca un copil că încă poate mânca ciocolată: „Ia şi tu, luaţi şi voi, nu pot mânca singură!”. Cum tanti Nico îmi spunea apoi în fiecare zi la telefon: „Fii puternică, trebuie să fii puternică!”.
Momentele frecvente, dar scurte, de epuizare bruscă, de parcă m-aş fi împiedicat şi aş fi căzut deodată într-o groapă fără fund. Ceasurile întregi de urcat şi coborât scările de piatră. Întâlnirile cu asistenta: „Eşti o frumuseţe, în noaptea aceea erai aşa plânsă şi speriată!”. Zilnicul mărunţiş pentru cafeaua fierbinte pentru mine şi mama, care nu avea voie, dar nu rezista şi eu eram complice. Zilnicele vizite la Becks: „Ţi-am adus iaurt cu fructe, cum îţi place, banane, cremă de ciocolată”. „Când plec acasă, asistentele nu sunt amabile, mă plictisesc, mama ce face, mâine când vii? A, adu-mi integrame!”. Serile când mergeam la spital la mama, aşa cum ieşeam înainte în oraş, râdeam cu ea şi de fiecare dată mirosea ca mereu înainte şi ca mereu după aceea- a parfumul ei -, aşa frumos. Cum mă durea stomacul din ce în ce mai tare şi mai des. „N-am nimic, mami; mă doare groaznic, tata, nu mai pot!”. „O să faci ulcer, fato, pe fond nervos!”. Şi mă bufnea plânsul la două nopţi odată, cât pentru o săptămână, după care adormeam: „…mâine să nu uit să-i duc mamei halatul şi deodorantul şi crema şi cariocile lui Becks…”.
Instabilitatea mea emoţională şi totuşi, zilele acelea am fost mai stăpână pe mine ca oricând. O Eu care privea obiectiv şi conducea şi o Eu care se supunea ca o marionetă trasă de sfori. Hiperactivitatea şi stresul simultane, disperarea, liniştită de tata, nesiguranţa de Biblie, plânsul de pernă, oboseala de cafea, toate de zâmbetul mamei. „Doamne, ce frumoasă e! Şi ce frumos miroase!”.
Ziua când tata a rămas în urmă pentru ultimele formalităţi de externare, iar eu cu Becks îmbrăcată în scurtă roşie mergeam pe jos spre casă „Ce frumos e afară, hai pe jos”, „Te-ai făcut bine în sfârşit, nebunie!”.
Şi ziua de pe urmă, când obişnuitului „Nu e oră de vizită” al gardianului i-am replicat, nepermis de entuziastă: „Nu vizitez, o iau pe mama de-aici!”. Asistenta zâmbea în spate.
Taxiul, bagajele, tata, „Mami, ce dor mi-a fost de tine!”. Pe Becks n-am dus-o la spital la mama. I-a ajuns al ei.
Atât. Frânturi. Şi senzaţii, nenumărate senzaţii, diverse şi neaşteptat de intense.
M-am simţit…bine. Nu, nu aş dori nimănui să treacă pe aici şi nici mie din nou, decât dacă aş şti dinainte că finalul e fericit. Pentru că au fost câteva zile pline din viaţa mea, solicitante şi chinuitoare. Dar n-am trăit niciodată ca atunci. Viaţa a fost pentru câteva zile o cursă contra cronometru, o probă de foc. Cu nervii întinşi la maxim, am fost ceea ce până atunci şi de atunci încolo nu am mai fost: un munte de putere, un izvor de perseverenţă, de rezistenţă. Am dus o luptă cu epuizarea şi nesiguranţa, de care nu ştiusem că sunt capabilă şi care, sincer, nu mai ţin minte cât timp a durat. Dar ca atunci nu am mai luptat niciodată. Ca atunci, pentru familia mea, nu am mai luptat niciodată.