Taci!

Tăcerea nu e un răspuns!…sau este?
Tăcerea e modelino pentru receptor. Lasă loc atâtor interpretări! Tocmai de aceea o alegem, o provocăm în mod deliberat sau o pretindem. “Răspunde-mi prin tăcere”, părem a spune, “pentru că astfel răspunsul tău are atâtea semnificaţii!” Si dintre acestea, eu am posibilitatea de a o alege pe cea care mă satisface sau ma “alină” la momentul respectiv.
“Într-un dialog ne căutăm pe noi înşine. Dacă îl întâlnim pe celălalt, nimic nu mai merge, întrucât atunci constatăm separarea conştiinţelor. Ajungem astfel la unul dintre paradoxurile comunicării, ca şi cum n-am putea comunica decât în privinţa a ceea ce ne desparte.” (Jacques Salome, Vorbeşte-mi, am atâtea să-ţi spun, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002, p.82)

Dar poate eu nu caut autenticitate, nu caut separare, nu caut luptă. Pentru mine autenticitatea înseamnă însingurare. Prefer comoditatea şi certitudinea aparenţelor, prefer un dialog virtual, interior, “tăcut”, am nevoie de tine să-mi întruchipezi receptorul, dar glasul lui lasă-mă să fiu tot eu… Tu taci!
Pentru că am nevoie de mine, nu de tine… Încă nu mă cunosc, nu am apucat să mă explorez îndeajuns, dar pentru a face asta am nevoie de echipament de protecţie, de funia de care să mă apuc atunci când alunec şi nu mai ştiu cine sunt… Aici intervii tu, tu eşti acolo să mă încurajezi, să mă lauzi, să mă caracterizezi, să mă resituezi în propriile tipare. “Nu-ţi mai face atâtea procese de conştiinţă, nu mai despica firul în patru…aşa eşti tu, o persoană sensibilă, profundă, serioasă, puţin dificilă…nu te pot înţelege toţi.” Cam asta aştept de la tine. De aceea am nevoie de tine, să încolţesc, să cresc şi să mă desfăşor pe tine, în jurul tău, ca iedera. Am nevoie de un suport, de un pretext să descopăr şi explorez alte laturi ale personalităţii mele complexe: cea de prieten, de coleg, de iubit, de “ajutor”, de “învăţăcel”, de “persoană în măsură”, de “ce ai tu nevoie”, etc. Astfel intru înăuntrul meu şi-mi lărgesc, totodată familiarizâdu-mă cu el, propriul univers. Nu universul tău! Sunt sigur că eşti o persoană deosebită… dar eu încă am multe de aflat şi iubit la mine. N-am timp de altul. De aceea, te rog, taci… ca să mă aud mai bine!

Taci! Pentru că dacă îti verşi sufletul în faţa mea, o faci cu un scop egoist: vei avea şi aşteptarea să apreciez, să îl recunosc ca ceva deosebit, să ramân uimit, să ţi-l primesc, să ţi-l contemplu, să ţi-l ador. Să-mi fac timp pentru el, să ţi-l hrănesc din propriile rezerve, să îi sting setea din propria sevă… pentru ca în final să îl substitui alui meu. Nu sunt atât de lipsit de egocentrism. Nu mai încerca să mă exploatezi… pentru că şi eu încerc acelaşi lucru!

Taci, pentru că ceea ce îţi comunic reprezintă sentimentele mele, sinceritatea mea, ceea ce ascund faţă de alţi oameni şi poate şi faţă de mine. Nu aştept un răspuns, nu aştept o confirmare, o infirmare, o încurajare sau o opinie. Fă-te doar receptacul şi primeşte, absoarbe ceea ce, atât de greu şi rar, recunosc. Dau jos o povară de pe conştiinţă, extirp o tumoare ce-mi otrăveşte sufletul prin faptul că nu am puterea sau curajul de a o recunoaşte, de a o împărtăşi. Acum, că o fac, faţă de tine, tu deschide-te, rămâi disponibil, primeşte-o. Nu e loc acum de altceva în afară de tumoarea mea, atât e de mare. Nu e loc de cuvintele tale, orice ar exprima ele. Aşa că, te rog, taci…
Mai mult, taci ca să nu fii tentat să “mă ajuţi”, urcându-mi povara la loc… Ultimul lucru care îmi trebuie de la tine acum e să mă “întăreşti” sau să mă contrazici. N-am venit la tine să îmi sporeşti încrederea în mine ori să-mi restabileşti propriul simţ al valorii! Reprimă-ţi tendinţa de “a-mi face bine”… Nu vreau să mă ajuţi. Vreau doar să mă asculţi. Aşa că taci…

“Ascultarea e deseori legată de un “sentiment esenţial” pe care-l aşteptăm din partea celuilalt, acela de a fi primit, ascultat, recunoscut în punctul în care ne aflăm. Acolo să fie alături de noi, şi nu în altă parte.” (Idem, p.124)
” Sunt un bărbat strălucit, admirat, sigur de mine când vorbesc cu alţii, iar opiniile mele sunt foarte ascultate. Sunt activ şi-mi reuşeşte tot ce întreprind. Dar numai cu soţia mea am senzaţia că pot vorbi cu sinceritate şi că sunt ascultat.
Ei pot să-i spun că am sentimentul că mi-am ratat viaţa, fără ca ea să-mi contraargumenteze cu reuşita mea exterioară.
Pot să-i spun că mă simt vinovat că nu lucrez îndeajuns la teza mea, fără ca ea să-mi răspundă că am făcut chiar prea mult în direcţia asta. Pot să-i mărturisesc spaimele mele, fără s-o aud spunându-mi că tocmai eu sunt acela care-i linişteşte pe ceilalţi…” (Ibidem)

Mai taci… şi pentru că nu înţeleg ceea ce exprimi şi nu vreau sa fiu nevoit să recunosc asta. Prefer să trăiesc cu iluzia că suntem asemănători sau măcar nu atât de diferiţi. Ceea ce rosteşti mă doare. Pentru că îmi arată că nu avem aceeaşi structură, aceeaşi prismă prin care percepem lucrurile, pentru că vorbele tale ne îndepătează esenţial, nu ne apropie. Ne situează în dimensiuni diferite unul faţă de altul, prin unghiurile diferite din care privim acelaşi fapt.
Dacă eu judec într-un anume fel, prefer să cred că şi tu foloseşti acelaşi tip de raţionament. Îţi împrumut o parte din dorinţele şi temerile mele. „Dacă nu faci parte din sentimentele, din planurile, din dorinţele mele, devin surd, nu te mai înţeleg deloc, nu aud decât propria-mi întrebare…” (Idem, p.85) Aşa că degeaba vorbeşti acum.
Proiectez o parte din mine asupra ta, îţi acord un rol pe care sper că-l vei accepta, renunţând să fii tu însuţi. Pentru că există în mine ( ca şi în tine, de altfel ) dorinţa de a-i dicta celuilalt sentimentele, perspectiva sau atitudinea pe care aş dori să o aibă. „Când i-am lăsat libertatea să aleagă, am făcut-o cu scopul de a ajunge el însuşi să-mi împlinească aşteptarea, alegând ceea ce voiam eu.” (Idem, p.86)
Mai bine tăceai…

Taci! Pentru că ceea ce rosteşti are un impact atât de puternic asupra mea, încât nu te mai aud pe tine, ci doar ceea ce vorbele tale nasc în mine. Ceea ce se declanşează în mine în clipa când îmi spui ce ai de spus sunt panica, suferinţa, durerea unei răni vechi, a unei spaime uitate, şi descopăr că spusele tale îmi fac rău. „Toba nu aude muzica, nu aude decât ecoul loviturilor pe care le primeşte.” (Idem, p.99) Aşa că taci… Acum dau ascultare propriei mele furtuni. Pentru că tu nu mi-o asculţi, deşi tu ai declanşat-o. Acum ar fi necesar să-mi asculţi durerea şi s-o linişteşti… dar nu poţi şi nu vrei. Vrei să îmi vorbeşti despre tine.
Dar nu, nu pot pricepe. Nu te aud. Taci!

Sau, pur şi simplu, taci pentru că, deşi ai multe de împărtăşit, nu ştii cum… Şi îmi place să cred că simt cu tine, că trăiesc ca tine, că empatizăm. Aşa că te înţeleg fără să fie nevoie să te exprimi… şi în felul acesta, mă „scutur” şi eu de responsabilitatea, efortul şi riscul de a exprima ceea ce e în mine…
„Totul e să spui tot,
Dar îmi lipsesc cuvintele.” (Idem, p.258)