Gânduri ne bune la simţit

Singurătatea poate fi şi fotoliu comod, şi monstru gata să te înghită. Doar tu cu tine înseamnă când evadare, regăsire, când purgatoriu. Claustrofobie.
Autoanaliza e atât de înşelătoare… descoperi că un fir de păr e divizibil nu doar cu 4, ci cu toate numerele pare şi impare, cu cele mai ilogice şi neaşteptate combinaţii de cifre, conducându-te insesizabil spre gaura înspăimântător de neagră a infinitului. Nebunia… mult mai alături decât pare. Aşteaptă momentul în care te împiedici şi dai cu nasu-n ea. Ispita ispitelor, care te face să te lepezi nu doar de tine, de realitate, ci de fiecare gând după gând care-ţi vine, de contrariul lui, de contrariul contrariului şi, pe rând, de orice argument sau intuiţie care sar în confirmarea lui, sau infirmarea, ce mai contează… De orice şi oricine. De El.
Nebunia? N-ai experimentat-o niciodată? Sau aşa-ţi place să crezi? Că ar fi ca orgasmul, nu se poate să nu îl recunoşti atunci când îl trăieşti prima dată? Poate aşa o fi… Sau poate fugi de tine însuţi, căci stă în firea lucrurilor: fiecare se eschivează cu consecvenţă de la doza de decadenţă latentă a propiului suflet, de la sacul cu gunoaie şi surprize ireversibile. Mergi prin viaţă în permanenţă ca un acrobat pe sârma propriului self, cu atenţie să nu cazi din tine în extreme. Şi în jur, doar jos… În jos, doar infinit…
De ce acuză oamenii nebunia? De ce o dispreţuiesc şi se feresc de ea ca musca de păianjăn? Pentru că o intuiesc. Îi simt suflul în ceafă. E atât de inaceptabil de aproape de tine încat ţinteşti cu degetul oprobriului spre primul nefericit pe care l-ai detectat, cu o efervescenţă care poate-poate va îndepărta fantoma răuprevestitoare … Poate va risipi sentimentul că dumneaei atârnă de sufletul tău ca propria-ţi umbră. Ţinteşti cu jind spre jertfa umană adusă Zeului Nebuniei, al cărei sacrificiu să obţină graţierea comunităţii umane… şi mai ales a ta.
Nebunia? E incertitudinea dusă la extrem. Descoperirea atâtor puncte de vedere încât refuzi nedreptatea voită de a alege numai unul. Hăituirea adevărului într-un labirint tapiţat cu oglinzi deformatoare. Empatia eşuată, dar în cealaltă extremă decât cea obişnuită. Şi mai mult decât orice, inevitabila constatare a faptului că nimeni nu e la fel de nebun ca tine. Ei sunt în alt fel…
Nebunia vine în singuratate. Iar singuratatea e inevitabila între oameni şi în relaţia cu ei. Când eşti doar tu cu tine, nimeni nu-ţi primejduieşte iluzia de a găsi Cenuşăreasa pentru pantoful de cristal al sufletului tău. Nimeni nu-ţi înalţă oglinda în faţă, rugându-te să te îndoieşti, ca să se facă văzută o altă faţă a ta însuţi, alţi ochi cu care să priveşti realitatea, alte mărimi ale pantofului de cristal… Şi pentru că şi tu tânjeşti să te potriveşti cu fiecare Cenuşărom, să te faci înţeles, să te faci acceptat, te uiţi lung în oglindă. Şi fiecare faţă a ta însuţi întoarce oglinda spre celălalt, care-ţi arată o nouă faţă a lui însuşi şi oglinda… şi aşa începe.
Dar poate nebunia nu e inevitabilă… sau… sau poate…