“În abordarea „postraţionalistă” (esenţialmente clinică), criza este rezultatul unei întreruperi (mai mult sau mai puţin acute) a legăturilor între experienţa de viaţă imediată şi cumulul de explicaţii dobândite de persoană în interacţiunea sa cu mediul social. Omul este un animal intersubiectiv care are nevoie, pentru a se coordona cu alţi oameni, de o imagine coerentă a lumii. Este o reprezentare a protecţiei care fixează conştiinţa imediată, modul de a fi perceput de ceilalţi, stima de sine şi emoţiile.
Evoluţia este esenţialmente o experienţă care ţine de limbaj, care oferă o continuitate existenţei în timp şi o distanţă explicativă (coerentă) faţă de conştiinţa imediată (emoţională). Este procesul de formare a identităţii individuale. Omul construieşte astfel o teorie a „sinelui” şi a lumii care îl înconjoară pentru a introduce ordinea prin dezordine şi trcerea de la copilărie la vârsta adultă.
Dacă şi concepţia raţionalistă vede criza ca fenomen de regresie indezirabilă, greu de înţeles, aproape inexplicabilă, şi ca schimbare emoţională negativă, abordarea postraţionalistă se îndepărtează complet de această viziune. Criza este în acest caz un proces de re-organizare a experienţei personale. Nu există o ordine (externă) obiectivă, normală, universal explicabilă şi salutară.
Desigur, descrierea clinică a crizei nu diferă mult de cea a abordărilor clasice. Ca rezultat al unei rupturi ce ameninţă sistemul de autoreferinţă şi de coerenţă intersubiectivă, individul resimte o puternică anxietate şi alte manifestări emoţionale. Criza este o emergenţă. Este o ruptură de sens şi de continuitate temporală a unicităţii. Prea-plinul emoţional slăbeşte conştiinţa. Persoana nu reuşeşte să scape de experienţa imediată a pericolului. Cadrul perceptual (gradul de conştiinţă) se îngustează. Procesul de integrare a percepţiilor (noi) şi mecanismele de coerenţă devin mai rigide. Cazul extrem este episodul psihotic în care separaţia între experienţa imediată şi explicaţia invocată devine brutală.
Intervenţia propusă de postraţionalişti nu constă în revenirea la nivelul anterior crizei, ci în restabilirea coerenţei între individ şi mediul său, vizându-se astfel o reechilibrare. Însă re-organizarea experienţei nu se prezintă ca o revenire la situaţia precedentă. Intervenţia postraţionalistă este strategică.”
Alexandre Dorna, Fundamentele psihologiei politice, Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p. 211
Murmure