Vicii şi tărie

“Mai bine să ai toate viciile din lume decât unul singur… Se poate totuşi să n-ai decât un singur viciu şi să-ţi duci traiul cu el, numai să fii mai tare ca el. Admiţând că slăbiciunile noastre ne sunt date, ne putem da sinuri tăria, care-i o strunire a slăbiciunilor noastre.

Trebuie să fii întotdeauna mai tare decât tine însuţi, la drept vorbind nici n-ai vreo altă îndatorire morală. Tăria unui ins este pe măsura slăbiciunii sale.

Nu e tare decât fiindcă e şi slab şi e mai tare decât slăbiciunea sa, şi cu cât e slăbiciunea mai mare cu atât e mai mare şi tăria, numai s-o domini, cât de puţin. Forţa morală, oricât de slabă ar fi, nu constă decât în a fi mai tare ca tine însuţi… Tăria morală a cuiva e pe măsura nevolniciilor sale; tăria mea morală e direct proporţională cu nevolnicia morală care mă pândeşte.”

Riscul divin

“Aşadar iadul nu-i o lucrare a lui Dumnezeu, ci a omului; iadul este riscul lui Dumnezeu, nu al omului.
Sunt în stare, de unul singur, să ridic în faţa lui Dumnezeu o împărăţie asupra căreia Dumnezeu n-are nici o putere: iadul.
Acolo unde sunt, acolo e voinţă liberă şi acolo unde e libera mea voinţă, iadul absolut şi veşnic există virtual.
Ce emoţie, copil fiind, să descoperi că eşti un om inviolabil împotriva căruia până şi voinţa lui Dumnezeu nu poate să facă nimic…
M-ai dăruit pe mine însumi mie, ceea ce înseamnă că pot dispune de mine pe veci, chiar împotriva Ta…
Iadul este cea mai mare durere a lui Dumnezeu înainte de fi a mea…”

Îngerului meu de casă

azi noapte dormeai în patul din spatele camerei, îngerul meu de casă, şi nu mă mai simţeam singură pe lumea întreagă, chiar dacă toată ziua îmi povestisei de colegele tale de clasă şi nu putusem citi mai nimic.

noaptea asta recuperăm. eu, din mijlocul unui gol adânc de oraş mare, foile alea necitite îmreună cu care stăteam şi te priveam povestind. iar tu, în oraşul mic ca tine, clipele de revoltă în care-mi mormăiai în urmă ai zis o oră jumate… eu trăiesc cu impresia că-ţi dau părul adormit într-o parte ca să-mi fac loc pe pernă cinci minute, iar tu te rostogoleşti în somn cum făceai când erai mică şi-ncercai cu orice chip să treci peste mama ca să iei contact cu podeaua. peste noapte, tu te-nzdrăveneşti pentru că acum am plecat şi nu mai are rost să te doară capul şi să nu mergi la şcoală. peste zi, eu rămân mai mult în pat fiindcă nu mai am pentru cine să fug la farmacie după paracetamol sinus şi vitamina C la prima oră.

şi n-am apucat să facem eseul despre oralitate în scrierile lui ion creangă împreună
nici să fotografiem Dunărea
sau să te tund
şi să mergem să bem berea aia
nici nu te-am ajutat să scrii compunerile la engleză
şi nu ţi-am făcut poze pentru hi5
n-am apucat să-ţi arăt reclama aia pe you tube
n-am avut răbdarea să te pisicesc mai mult de două minute
ori să-ţi explic ce fel de proiecte am de făcut pentru şcoală
nici timpul să te ascult când mai vroiai să-mi spui atâtea
şi nici nu te-am trezit azi-dimineaţă la 4
să-ţi înveţi la biologie
pentru c-am fi vorbit tot timpul până aş fi plecat
şi nu mi-aş fi terminat tema
şi mai ales n-am mers cu tine sâmbătă seara
deşi mă rogi asta de fiecare dată când vin
poate asta e cea mai mare greşeală de data asta acasă
sau faptul că nu te-am auzit
indeajuns…
dar am vazut filmul ăla împreună, nu-i aşa, am văzut filmul ăla împreună…

De bine

“Dumnezeu, iertător, nu pedepseşte mereu păcatele şi greşelile noastre. Diavolul, treaz, nu ne trece cu vederea nici o faptă bună. (De partea cealaltă a ecuaţiei, semnul valorilor se inversează.)
De aceea este atât de greu de făptuit binele, pentru că întâlneşti la tot pasul îndârjitele împotriviri şi iscusitele piedici ale celui viclean.
Nietzsche: „Suntem îndeosebi sancţionaţi pentru virtuţile noastre.”
De îndată ce ia hotărârea de a face binele, omul îşi asumă o virtute imensă şi-şi bagă de bunăvoie capul în laţ. Ce-i drept, binele fiind de esenţă divină, voitorii de bine dau dovadă – e un punct asupra căruia trebuie să dăm dreptate diavolului – de mare cutezanţă şi chiar de trufie. Oricum, înainte de a te avânta în domeniul binelui este necesar a şti că treci pe teren minat”.

N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, p. 156

Când îţi pare prea mult rău

Îl priveşte din vârful patului cum împuşcă mascaţii din Counter Strike cu aceeaşi perseverenţă cu care îşi urmăreşte fiecare ţel, oricât de mare sau lipsit de sens.
I se învârte capul de la cele cinci ţigări înfulecate mai devreme. Fără nesaţ, dar şi cu o ambiţie pe care n-a încercat să şi-o explice. “Ce încerci? Să epatezi?” a întrebat-o. “Nu ştiu ce încerc să fac.” S-a prefăcut că o calmează şi a mers, poate pentru că intra în rolul lui (ţinea şi degetele aşa cum îl vedea pe el făcând). Se simţea îndeajuns de egală-i încât să înfrunte uşa care îi despărţea. Pe ea jucându-l, ca să amăgească lipsa de el-aşa-cum-e-când-o-face-liniştită şi pe el, dăruindu-se masacrului virtual poate din acelaşi motiv.
A închis calculatorul şi îşi spală cana bea apa caută pachetul de ţigări fără să-şi întindă o secundă privirea obosită până în vârful patului, unde-şi îngrămădeşte ea vina la piept. Parcă-ar fi invizibilă. N-a uitat că se află acolo, niciodată n-o s-o uite. Dar ce rost are să priveşti pe cineva de dezamăgirea căruia eşti preaplin?
Şi se cufundă în aşternutul nou schimbat ca un bătrân care nu mai vrea nimic de la viaţă, decât somnul aducător de uitare. Privirea lui o ignoră pe a-ei-nevrednică, aşa cum mintea nu se oboseşte să reţină date inutile când înveţi pentru un examen.
Arcuieşte zâmbetul ăla inert în întâmpinarea degetelor prea puţin feminine pe care i le prelinge pe tâmplă. Ştie că nu e fals… Tocmai de-asta îi creşte apăsarea din coşul pieptului.

Sunt momente în care “îmi pare rău” are prea mulţi determinanţi pentru a zăbovi asupra unuia singur. Atât de mulţi… încât atunci îmiparerăul e un bulgăre de nea care a crescut până când a aşternut peste suflet un covor fără margini, pufos, rece şi încremenit. Sunt momente în care n-are rost să îl rosteşti, pentru că nu-l mai poţi cuprinde într-un bulgăre rotund, zglobiu, care se aruncă departe.
Atunci, ca acum, îţi strângi în vârful patului vina la piept şi aştepţi să dea dezgheţul peste suflete, ca să-şi iasă din matcă îmiparerăul şi iertarea.