Îl priveşte din vârful patului cum împuşcă mascaţii din Counter Strike cu aceeaşi perseverenţă cu care îşi urmăreşte fiecare ţel, oricât de mare sau lipsit de sens.
I se învârte capul de la cele cinci ţigări înfulecate mai devreme. Fără nesaţ, dar şi cu o ambiţie pe care n-a încercat să şi-o explice. “Ce încerci? Să epatezi?” a întrebat-o. “Nu ştiu ce încerc să fac.” S-a prefăcut că o calmează şi a mers, poate pentru că intra în rolul lui (ţinea şi degetele aşa cum îl vedea pe el făcând). Se simţea îndeajuns de egală-i încât să înfrunte uşa care îi despărţea. Pe ea jucându-l, ca să amăgească lipsa de el-aşa-cum-e-când-o-face-liniştită şi pe el, dăruindu-se masacrului virtual poate din acelaşi motiv.
A închis calculatorul şi îşi spală cana bea apa caută pachetul de ţigări fără să-şi întindă o secundă privirea obosită până în vârful patului, unde-şi îngrămădeşte ea vina la piept. Parcă-ar fi invizibilă. N-a uitat că se află acolo, niciodată n-o s-o uite. Dar ce rost are să priveşti pe cineva de dezamăgirea căruia eşti preaplin?
Şi se cufundă în aşternutul nou schimbat ca un bătrân care nu mai vrea nimic de la viaţă, decât somnul aducător de uitare. Privirea lui o ignoră pe a-ei-nevrednică, aşa cum mintea nu se oboseşte să reţină date inutile când înveţi pentru un examen.
Arcuieşte zâmbetul ăla inert în întâmpinarea degetelor prea puţin feminine pe care i le prelinge pe tâmplă. Ştie că nu e fals… Tocmai de-asta îi creşte apăsarea din coşul pieptului.
Sunt momente în care “îmi pare rău” are prea mulţi determinanţi pentru a zăbovi asupra unuia singur. Atât de mulţi… încât atunci îmiparerăul e un bulgăre de nea care a crescut până când a aşternut peste suflet un covor fără margini, pufos, rece şi încremenit. Sunt momente în care n-are rost să îl rosteşti, pentru că nu-l mai poţi cuprinde într-un bulgăre rotund, zglobiu, care se aruncă departe.
Atunci, ca acum, îţi strângi în vârful patului vina la piept şi aştepţi să dea dezgheţul peste suflete, ca să-şi iasă din matcă îmiparerăul şi iertarea.
Murmure