Cum ar fi să visezi într-o noapte propoziţia asta? Aşa, ca şi când ţi-ar şopti-o cineva la ureche? Fără să îţi fi trecut prin gând o astfel de conexiune între termeni sau între conţinuturile lor, fără să-ţi fi poposit cugetarea prelung asupra vreunuia dintre cuvinte, fără să fi citit ceva care să trimită măcar pe ocolite aici ori să-ţi fi cumpărat o felicitare “inspiraţională”. Sau dacă ai bifat vreuna din astea – atât de pe negândite încât nu identifici momentul prin nici un cotlon al memoriei ultimelor 2-3 zile.
Şi când te grăbeşti într-o dimineaţă pe bulevard îţi aminteşti brusc, de nicăieri, replica asta, cu uimire şi o oarecare evlavie, ca în faţa a ceva inexplicabil dar existent, care ţi-a făcut onoarea de a se destăinui ţie pentru o clipă. Nu ştii de ce, nu îţi e clar ce poartă cu sine şi ştii că nici nu ţi-e dat să înţelegi. Doar o simţi, plin de recunoştinţă şi euforie molcomă, ca o implozie bruscă urmată de valuri cuminţi de alinare. Ţi-e la fel de greu să exprimi şi să împărtăşeşti trăirea, pe cât de negăsită îţi e sursa visului. E de ajuns c-a înflorit în tine.
Ce bine e să vezi oameni fericiţi!