Mai creşteţi mazăre în curte?

Ca o boabă de mazăre dintr-o supă instant. Searbad, mumificat, insipid sau în cel mai bun caz cu o aromă de celuloză. Ai crescut odată într-un vlăstar, cu alte boabe de mazăre, plin de viaţă şi ţi-ai dezvoltat nevoia de comuniune cu ele ca pe un organ vital. Acum ai ajuns un mutant, lipsit de ADN, dar cu o inerţie de sevă asigurată de E-uri, plutind într-o supă instant, pe rafturile unui mare hipermarket.
Aşa îmi zici că te simţi acum, de cand ai plecat în Bucureşti, raportat la „ai tăi” de acasă. Nu mai ştii cine sunt ei, ca oameni. Nici cine eşti tu… joci un rol între ei, dar nu îl simţi. Nu mai simt viaţa din boabele de mazăre… poate pentru că eşti tu mort? Baţi străzile copilăriei tale ca să recuperezi ceva din liniştea şi ordinea din primii 18 ani. Dar e ceva imposibil. Tânjeşi, îmi spui, după comuniunea cu boabele tale de mazăre cu care ai crescut şi Dumnezeu ştie de ce accesul la ele îţi este cenzurat. Şi nu cel fizic. Cum spune profu de relaţii publice, faceţi dialogistică, nu comunicare. Problema e la tine. E-urile care ţi-au împânzit şi năclăit sufletul l-au şi transformat… a devenit aproape autarhic şi străin ţie… şi celorlalţi. (Dar ştii ceva? Şi mie!) Atunci, cu ce, dacă nu cu sufletul, tânjeşti şi jeleşti după comuniunea cu boaba-maică-ta, boaba-taică-tău şi boaba-frate? mă întrebi. Cu ce?