Mai bine aş fi mers cu ei la bere! Decât să rămân singură să reflectez în mod egoist şi detaşat la fragilitatea relaţiilor interumane, ar fi fost o alegere mai valoroasa acum să nu ratez momentul de a asculta cum simte şi îşi explică lucrurile un alt om atunci când e părăsit. Altul decât mine şi oamenii dragi la care am analizat deja diferenţele şi asemănările într-ale convalescenţei sentimentale. Mai ales că omul ăsta e baiat.
Ce reconfortant este – nu-i aşa? – când ţi se dă şansa, în momentele de „prăbuşire” ale vieţii, să fii doar martor. Îl priveşti pe suferind, recunoşti expresia pierdută şi privirea când goală, când febrilă: ţi-au fost de câteva ori familiare. Măsori, în funcţie de gradul de degradare fizică şi de dilatarea pupilei, cantitatea de întrebări fără răspuns. Iar nivelul la care a avansat, până în momentul de faţă, paranoia „variantelor posibile” de explicatii – în funcţie de nr. de apeluri respinse. Poţi aproxima impactul emoţional cu o marjă de eroare nu mai mare de, hmm, 3%. Ei, da, dacă te întrebam în urmă cu 3 ani, siguranţa asta n-ar fi fost justificată. (Şi nici sângele rece.) Dar, între timp, te-a înzestrat „natura umană în acţiune” cu ceva fler…
Câtă pace poţi avea în timp ce îţi auzi gândurile sănătoase: nu se întâmplă nimic dramatic, e ceva firesc. Un om care suferă din dragoste. Ficare ajungem în insule dintr-astea ale trăirii. Situaţii în care, oricât de aproape ţi-ar fi cineva, nu poate înlocui ce îţi lipseşte acum. Se învârte în jurul golului ăluia din inima ta prin care ceva (cineva) a trecut glonţ şi a făcut praf, dar înăuntru nu poate păşi nici cu vârful degetului. Chiar dacă ţi-ascultă amarul la o bere, 2, 5, chiar dacă doarme cu tine sau vă depănaţi ticurile haioase ale profilor din liceu, “nu-nţeleg de ce”-ul nu se lămureşte. Şi dacă te agăţi de omul ăla ca un scaiete şi te laşi purtat peste tot, şi dacă te mulţumeşti doar ştiind că există oameni care empatizează, ghemul din stomac rămâne acelaşi. Inspiri la fel de lent, păşeşti în acelaşi ritm sacadat şi abia atingi pământul, din grijă parcă să nu-l incomodezi cu piatra de moară din coşul pieptului. Nici un stimul nu-ţi sâcâie vreun simţ iar lucruriule pot curge în voooie pe langă tine, fără teamă că te-ar bate gândul să le influenţezi în vreun fel cursul. Şi pe aceeaşi cărare cu tine nu încap în momentele astea gândul bun şi sufletul altruist al nimănui. Ei, ceilalţi, rămân într-o dimensiune exterioară, din care oricât de bunele intentii nu transcend către punctul ăla nelocalizat din tine unde golul arde şi vorbele nu vindecă. Acum, în momentele astea, se întâmplă aşa cum îi zice Alina: rămâi doar tu cu tine.
E egoist şi crud să stai pe “afară” şi să priveşti un om care, chiar în faţa ta, e singur pe o insulă emoţională. Un om al cărui metabolism emoţional îi slăbeşte vitalitatea. Care nu-nţelege de ce şi poate nu-i vine să creadă ce se întâmplă cu el. Şi să îl analizezi asemeni unui laborant care priveşte neutru prin microscop o celulă vie, nimic spectaculos. Nimic pentru care să te miri sau care să te tulbure. Doar o celulă vie…
E şi firesc – şi chiar reconfortant – în acelaşi timp. Îţi stă în faţă ca o oglindă a ce erai acum ceva timp. În cameră, o altă oglindă îţi arată că timpul te repară. Ai mai plange pentru tine, acum? Ştii cum se termină filmul, l-ai mai văzut o dată.
Sunt momente în care te uiţi în “oglinda” răvăşită din faţa ta şi empatizezi cu celălalt. Dar sunt şi momente în care îl urmăreşti cu un zâmbet cald, însă cu sângele mai rece decât ai vrea. O fi subconştientul mai perfid decât crezi când îţi şopteşte: “mai aşteaptă, nu plânge cu el încă, nu e comod că de data asta nu tu eşti protagonistul în şirul de telenovele al vieţii? Nu-ţi dă o senzaţie de bine că se întâmplă în filmul altuia; iar în viaţa ta, în minutul ăsta, lucrurile curg lin? Nu e plăcut să poţi spune “aşa e viaţa” fără să ţi se strângă inima?” …Dar nu începi să te simţi vinovat dacă prelungeşti satisfacţia? Dacă depăşeşti limita de egoism admisă de propriul cenzor moral?
Sau poate e recunoştinţa firească atunci când constaţi că putea fi oricine în locul lui şi de data asta nu eşti tu. Că ţie ţi se dă acum să te bucuri, nu să plângi. Nu te afli în postura victimei, nici în a “ingratului fără inimă”, ci doar în cea a martorului. Iar comoditatea – urâtă, dar explicabilă – rezultă de aici. Astea nu blochează empatia ori compasiunea, din contră, o preced… Detaşarea n-ar trebui să se continue-n indiferenţă.
S-au întors de mult cu berea cumpărată de la nonstop. Nu, nu s-au putut aciui pe terasă la benzinărie, nu mai servesc ăştia băuturi alcoolice în tot sectoru până după summit. Şi doar ştiam! Dar aşa-i când empatizezi, uiţi de lucrurile mărunte…
0 Răspunsuri to “Când stai pe margine şi priveşti”