Crez că creez

Ce rost are să îţi faci blog şi să scrii vreun post când există scrieri de genul celor ale lui David Lodge? Cum să nu-ţi fie ruşine, după numai 2 pagini, că în loc să citeşti încă 5, te apucă nestarea şi furnicăturile entelectuale-n buricul dejtelor, şi nu te lasă până când nu înlocuieşti cartea cu tastatura. Păi îţi e! Că numai pe Lodge acu’ n-aş putea să-l egalez în stil şi calitate, măcar în proporţie de 10 procente. Ridicole pretenţiile astea a la Blaga care-mi saboteaza cele 2 ore planificate de citit în vârful patului.

Ei, mă-sa de literatură! Azi orice creier capabil să compună versurile unei melodii, unei poezii ori juma de pagină de redare a elucubraţiilor personale trage concluzia că ar putea, de ce nu, să dea drumul pe hârtie/unde/blogosferă unor rânduri de valoare taaare. Zici că elanul creativ, după secole de tradiţie, se naşte acum direct îmbunătăţit, în noua formulă ce include revelaţia, entuziastă şi stimulatoare, a propriului talent. Aşa cum vopseaua pentru păr o cumperi în aceeaşi cutie cu manuşile de unică folosinţă. La fel cum lângă sony ericsson ai şi căştile pentru hands free. Tot aşa, care îşi aminteşte că în generală scria compuneri despre primăvară ori se surprinde reuşind să închege un punct de vedere aproape argumentat, ăluia, mai nou, i se activeaza funcţia-bonus de autoîncurajare : ooo, băi ioane băi, păi tu ai ceva de spus, omule! Şi ion ţâşti dejtele pe tastatură, pentru ca să zică aşa.

De fapt, noi ăştia pe care ne apucă aşa şi care împânzim blogosfera, din câte observ eu de când îmi folosesc în mod regretabil timpul, confundăm borcanele. Pe de-o parte, că elanul creativ îl are toată lumea, dar nu şi pe-ăla artistic, darămite – şi mai specific – pe cel literar.

Pe de alta, că ceea ce se întâmplă cu noi – la nivel psihologic carevasăzică – nu e aşa mare poveste. În momentul în care constaţi la tine capacitatea de a articula o opinie, simţi şi imperativul de a face asta cât se poate de public, într-o exteriorizare normală şi cu scopul – care nu-i aşa inconştient şi de nedibuit pe cât se dă – de a atrage aprecierea celor din jur. Ei, în momentul ăsta de care zic nu are loc altceva decât un firesc proces de activare a nevoii de respect si de self-esteem a idividului.

Adicătelea, eu ina popescu ma aflu în momentul de faţă pe treapta a 4-a maslowniană, unde are loc o banală confruntare cu exigenţa autoevaluativă. Văz la mine că am ceva de spus, şi, deci, vreau s-o spun. Logic. Doar că revelaţia unui proces pe care până acuş nici nu l-am luat în seamă de firesc ce e, mă buşeşte ca o – ei, aici începe comedia! – dovadă a talentului personal!… (pentru recunoaşterea căruia, dacă scotocesc niţel, îmi amintesc o colecţie de confirmări de prin partea învaţătoarei de la şcoală, a colegului de bancă din liceu şi a abonaţilor la oracol din curtea blocului). Daaa, şi aşa mă precipit eu înspre a 5-a treaptă, cea a autorealizării, înainte să-mi vină sorocul. În loc să-mi clocesc, ca tot omu’ fără atâta scaun la cap, self-esteemul atât timp cât are nevoie ca să fie autentic şi, deci, ca evoluţia nevoilor mele de la self-esteem la self-actualization să fie justificată. Adică, ard etapele şi-o ard pe blog aiurea. Şi până nu s-o găsi un Seneca ce, cu preţul vieţii, să-mi releve gafa şi prostia narcisică sub imboldul căreia m-apucă furnicături psihosomatice în buricul degetelor dupa 2 pagini parcurse de literatură bună, o să-mi verific punctuaţia şi azi, cu satisfacţia omului prost dupa ce a selfreactualizat un new post.