Îndrăzneşte!

Odată, am luat o praştie în mână şi-am doborât un uriaş!
îi povesti râzând.
(Dar el se credea prea mic ca să mai creadă în poveşti,
altele decât ale lui.)

Odată, ai luat taurul de coarne şi-ai sărit din frică-n faptă!
îi aminti voios.
(Însă el crescuse prea mult
ca să mai vrea să fie-om mare.)

E mai uşor decât crezi,
i-ar mai fi spus copilul dacă-l întreba,
e ca mersul pe apă…

Mai stăm de-o joacă

şi dacă-ntre timp începe să plouă

acolo unde ne grăbim s-ajungem

(fiindcă pe-acolo se grăbeşte)

îmi iau pălăria de paie

şi ne punem pe fugă pe loc!

Adică şi mai bronzate, şi mai bătrâne, şi ambele pe scurt că apoi tre să mă uimesc lung în notiţele pentru examenul de mâine.

Acum vreo câteva zile în 301, acelaşi 301 despre care am mai povestit eu nu de mult. Urcă un nene bătrââân, nu atât ca ani (bătea spre şaizeci şi), cât ca statură: slăbănog, gârbovit, cam cât mine de-nalt. Prăjit de soare ca bunicu’ cu stupii lui în câmp, cu şapcă peste-un păr alb, obosit şi puţin. Avea nişte pantaloni de blugi de-ăia largi, spălăciţi, care se prind de obicei cu o sfoară în loc de curea şi-o cămaşă la fel de grizonată ca el. Plus un baston de lemn… şchiopăta. (Trebuia să-i fac o poză, era mai simplu.)

Se-aşază uşor pe scaunul rezervat şi apoi se apleacă spre şireturile desfăcute de la pantoful drept. La fel de lent. Nu mai ştiu cu care şchiopăta, dar oricum, trebuie că nu-i era prea comod. Cu toate astea, şi cu toate bătrâneţile lui (care pretind multe şi-ţi permit prea puţine…), nenea cu păr alb avea grijă să-şi ţină bastonul strâns sub braţ, pe lângă piept, ca să nu atingă femeia din dreapta ori să alunece spre omul din faţă. Îl controla cu acelaşi braţ cu care manevra lent şiretul, cu aceeaşi atenţie cu care păstra intactă o distanţă de douăzeci de cm faţă de omul de pe scaunul de vizavi, deşi asta însemna să se gârbovească şi mai tare.

Şi mai prăjit de soare, de-aveai dubii cu privire la etnia lui, nenea de vizavi, care l-a privit fără întrerupere de când l-a zărit urcându-se, se apleacă deodată şi-ndreaptă hotărât degetele aspre către şireturile bătrânului: staţi că vă leg eu.

E cu zece-cinşpe ani mai tânăr, nu e ca şi când bătrânul i-ar fi putut fi tată… E doar un om curajos. Vede că e nevoie şi nu stă pe gânduri, oprit de vreun pudism stânjenitor şi îngust. Nici măcar nu cere voie.

Aţi avut un accident? Nuu, am flebită. Şi nu vă trataţi? Nu se mai poate face nimic, din cauza bătrâneţii… Cum?! Se operează! Nuu se mai operează, sunt prea bătrân…

Nu l-a lăsat să-i lege şireturile, să ştiţi. A refuzat nobil şi dârz, şi-a făcut nod, iar la prima a şi coborât, avântându-se tinereşte-n baston.

Să vezi doi oameni de-aşa o demnitate în aceeaşi zi. Să-i priveşti cum interacţionează, două caractere atente, sensibile şi nefandosite. Şi nici c-ai fi bănuit că-şi au vizuina în spatele unei chelii tuciurii şi a unei perechi bătrâne de blugi spălăciţi, legaţi cu sfoară…