Ratb. Studiu de haz.

Dacă prinzi un loc pe scaun în 301, atunci când urci din Romană pe la orele două ale amiezii, nu prea-ţi vine să te ridici să-l cedezi altcuiva. Din motive lesne de bănuit. Dar nu exact primele care-ţi răsar în minte.

Adică, da: când stai în picioare în mijlocul cârdului de oameni (fripţi de nervi şi roşi de soare), tre’ să fii ori prea pleoştit, ori de-o fire ciudat de calmă, ca să-ţi aminteşti că ăştia sunt semenii tăi preaiubiţi şi să nu-njuri printre dinţi la fiecare dos al palmei, şold, umăr sau juma’ de burtă umedă care-şi deşartă pe tine brobonelele de sudoare.

Dar şi dacă şezi triumfător, tot nu scapi de talpa lată şi grea, a cărei mână asociată n-a nimerit bara la nici o curbă. Sau de mirosul iute, ce mai are multe staţii până să coboare, deşi nu puţini binevoitori îi explică ce bine-ar face să se ducă-n, la prima.

Aşa că nu de prea bine nu te-ai ridica. Altu-i motivul, şi anume: când stai în picioare-n ratb, după prânz, de obicei n-ai altă privelişte decât petice din feţele, cefele sau plinuţii pectorali ai vecinilor de verticală (în funcţie de unghiul şi înălţimea fiecăruia). Nu zic, e interesant să compari forma nasului, a nărilor şi calitatea tenului sau a danturii. Detaliile fac viaţa mai frumoasă Numa’ că umerii şi guşele pe care ai privilegiul de a le studia nesperat de aproape nu sunt la fel de multe ca staţiile pe care le parcurgeţi împreună. Aşa că începi să te plictiseşti.

Ei, altfel stă treaba când leneveşti cu în nesimţire pe scaun şi-ţi scalzi privirea pe o rază de 50 de cm în jur. Nu vezi mare lucru, dar ai ocazia să fii spectator al diverselor situaţii, nu doar al câtorva feţe buhăite şi acre-n toate sensurile. Şi nu te mai plictiseşti…

Uite, de exemplu tantile din faţă. Au fost amândouă la magazin la Vecinica, unde bunica şi-a uitat un obiect de uz zilnic, de gen masculin, pe care n-am reuşit să-l identific, căci deşi conversau rar şi tare de parcă erau în ograda proprie, nu o făceau şi îndeajuns de detaliat, ca cei din jur să înţeleagă măcar întreaga poveste. Nu-i nimic, dacă eu scotocesc în geantă la mine şi matale scotoceşti în traistă la tine şi nu e (da caută bine, uită-te şi-n fund), îi dăm telefon lu Vecinica să îi zică lu Ştefan să se uite pe masa aia acolo şi să îl aducă. Sau, mai bine mergem mâine până acolo, că tot vroiam noi să dăm o fugă-n partea aia.

Bunica e de acord cu tot ce susţine tanti cea brunetă, în cearcănele, mustaţa şi blugii ei XL şi la cei, hm, 52 de ani? (aproximativ, cu o marjă de eroare de 3 ani, din pricina surplusului ponderal) care, în ciuda look-ului mai puţin norocos, posedă o expresie facială şi-o atitudine pline de nonşalanţă şi de satisfacţie îngustă (sau, să fi fost eu niţel indispusă?) Pe când aşteptau în staţie în faţa mea, tanti îi explica bunicii cum nici n-apuci să pui picioru, că se urcă toţi ăştia, tineri mai ales, de la ASE şi pân-ajunge-aci, e plin. (Bunica, bineînţeles, aproba din priviri. Nu, nu e senilă. E chiar foarte lucidă şi în toate minţile. Revin şi asupra ei.) Eu mă-ntrebam de ce nu aşteaptă şi ele tot la ASE, că oricum nu par a se grăbi… dar asta nu contează. Acum, ca niciodată, a prins chiar 3 locuri şi după ce le-a distribuit în funcţie de poziţia soarelui, a zis să le facă-n ciudă tuturor tinerilor în picioare, aşa că pe locul rămas liber a aşezat, cu un gest rapid şi-un “Aşa!” triumfător, sacoşa din plastic. Urât, tanti! Nu ţi-e ruşine de bătrâna aia de lângă tine?

Acuma, despre bunică. Are ochi vioi şi privire conectată la realitate, mişcări coordonate şi atitudine liniştită, singurul lucru pe care i l-aş putea repoşa e că vorbeşte cam tare. Nu-mi dau seama dacă se lasă pe mâna celeilalte pentru că aceasta i-o fi rudă, pentru că se se simte neajutorată precum un copil, pentru că n-are poftă şi putere să contrazică ori să iniţieze ceva (din pricina vârstei) sau pentru că are răbdarea şi seninătatea de a se supune (datorită vârstei).

Ne-apropiem de Dorobanţi. Bunica se fâţâie pe scaun. Se-ntoarce înspre oamenii din maşină, analizează împrejurimile, măsoară cu privirea distanţa până la uşa din mijloc şi aşteaptă. Pentru că aşa-i ordonă tanti (n-am găsit un cuvânt mai bun, era la imperativ): aşteaptă, dragă, că mai e, ce te pregăteşti să cobori? (se uită pe geam) Ia uite cât mai e! Ce te fâţâi, unde te ridici? (vehiculul înaintează cu viteză, are cale liberă) Mereu faci aşa, ţi-am spus să nu mai faci aşa. Stai acolo pe fundu tău! (ne apropiem. tanti se uită pe geam, satisfăcută. bunica stă pe fundul ei. vehiculul încetineşte. bunica propteşte-o mână-n spătarul scaunului, gata să se ridice.) Stai, bre, acolo! Nu-ţi prieşte locu? (se deschid uşile. lumea coboară.) Nu tre să te ridici înainte s-oprească. Unde te ridici aşa? (a coborât ultima persoană. oamenii din staţie pun piciorul pe prima treaptă.) Hai! hotărăşte în sfârşit tanti şi o porneşte la fel de satisfăcută spre uşa din mijloc, pe unde le taie calea ălora de urcă, urmată de bunică, de sacoşa cu care aplică ultimele lovituri în câte gambe se nimereşte şi de vocalizele unui nene bătrân şi indignat. Nu-l acuz. Ba o să mă şi ridic să-i cedez locul, că alea două din faţă deja s-au luat.

Acum, eu mă întreb: oare când circulă singură, bunica funcţionează la fel, în virtutea obişnuinţei, sau nu? Şi dacă o face, e din cauze pavloviene, ea fiind deci doar o victimă a condiţionării lu’ tanti asta cu mustaţă care o terorizează, şi având ca circumstanţe atenuante bătrâneţea, la un loc cu obişnuinţa şi poate cu o fire mai slabă? Sau acţionează aşa în mod conştient, pentru că a văzut că ţine? În ultimă instanţă, nu se poate alege decât cu nişte comentarii agresive, şi oricum are parte de indulgenţă şi chiar de mustrările de conştiinţă ale autorilor comentariilor, că doar nu-i decât o femeie bătrână, maică… Şi atunci, dacă nu-i decât o femeie bătrână, de ce să nu speculeze asta? Dar, mai departe: dacă ea procedează astfel, oare nu e tot vina femeii cu mustaţă, care a învăţat-o aşa, pe când ea, ca o simplă femeie bătrână ce este (acum pe bune), face cum a învăţat, precum un copil, chiar şi când e pe cont propriu? Şi dacă nu reacţionează la ţipete şi comentarii, nu e pentru că a deprins supunerea, convieţuind, poate, cu tanti cu mustaţă? Deci, până la urmă, tot vina ăleia din urmă e.

Sau… să fie ea doar o babă şireată?