Deseori complicăm lucrurile şi simţim anapoda cu privire la ceilalţi, din nici un alt motiv decât acela că suntem oameni.
Şi uneori, un simplu te iubesc poate acoperi complicaţiile vieţii cu o pată mare de alb şi de drag, la fel cum picul dă uitării cerneala: nu perfect, dar hotărât.
Rareori le şi descâlceşte. Pentru că rareori devine vreunul dintre noi sfânt, adică simplu şi lin. În rest, încurcăturile sufletului şi ale sufletelor între ele ne sunt definitorii. Ia strângeţi la un loc papiote de aţă de diferite culori. Apoi umblaţi cu ele în grabă, sau nici măcar în grabă: nonşalant. O dată, de două ori, de trei ori. La un moment dat, singurul mod în care mai poţi extrage din atâta aţăraie papiota de care ai nevoie e să o smulgi, să rupi firul roşu, de-acolo de unde intră-n componenţa imposibil de descâlcit a nodului verde galben alb maro. N-ai cum să salvezi firul de aţă întreg.
Cam la fel stă treaba şi cu sentimentele. Nu sunt un eveniment sau un lux. Le folosim zilnic, ca pe picioare. Mai zilnic decât ne coasem un nasture:) Atunci, e firesc ca la douăzeci de ani să fie atât de încurcate, încât printr-o minune se mai pot descâlci vreodată. Căci de ele nu poţi să tragi şi să le rupi, pur şi simplu, lăsând în urmă, uitată, încâlcitura euforică ce le uneşte (ce ironic…) şi le amestecă (ce tragic!) cu toate nuanţele din juru-le. Tot ce poţi să faci, în afară de a tânji după minunea aia, e să le acoperi. Să le descurci nu reuşeşti, dar stă în puterea ta să le acoperi. De cele mai multe ori, printr-un simplu zâmbet cald garnisit c-un te iubesc.
0 Responses to “Papiote”