Ce citim noi aici?

Există cărţi şi perioade. Aşa cum există fructe şi pofte. Numai că dacă ţi-a trecut pofta de căpşuni fără să le mănânci, la un moment dat o să te apuce din nou. Pofta de Cartea Aia există riscul să nu-ţi revină.

Aşa că există cărţi pe care trebuie să le citeşti atunci când ţi-e poftă de ele.

Din nou, există cărţi şi perioade. Aşa cum te strâmbi dacă mănânci zarzăre necoapte, te strâmbi şi dacă încerci să citeşti o carte, când încă nu e timpul ei. Problema e că zarzărele alea vei şti când sunt numai bune de mâncat, dar probabil nu-ţi vei dai seama când eşti destul de “copt” pentru cărţile la care ai renunţat în viaţă, fiindcă n-aveai starea necesară să le citeşti.

Aşă că există cărţi pe care merită să încerci în repetate rânduri a le citi, chiar dacă prima dată nu ţi-au plăcut, fiindcă nu-ţi era poftă de ele.

Cu Terapia lui Lodge am avut noroc. I-am mai acordat o şansă şi-am descoperit că de data asta sunt suficient de “coaptă” ca s-o savurez. Acum patru ani când am făcut rost de ea din garsoniera unei actriţe (am lăsat şi eu una la schimb, da’ zău dacă mai ştiu care), eram pornită s-o citesc. Dar n-am reuşit atunci. Şi nici în primul an de facultate. Nu e chiar genul de carte care să te captiveze – şi eu nu ştiam asta. Fragmentele de elogiu de pe ultima copertă şi caricatura de pe prima, împreună cu titlul, îmi sugerau altceva (ediţia mea e aia apărută în 2002 la Polirom).

Nu, nu te captivează. Mai degrabă te ispiteşte pe neve, ca o colegă de grupă care-ţi declară cu naturaleţe şi aparentă nonşalanţă că n-o interesează o relaţie cu tine, în timp ce voi vă întâlniţi întâmplător în fiecare zi să faceţi schimb de cursuri.

Şi nici pe tine nu te interesează. Dar tocmai libertatea asta (nu-i genul meu, aşa că hai doar s-o răsfoiesc un capitol, să nu zic că n-am încercat) te face vulnerabil şi uşor de cucerit. Citeşti o pagină azi, după examen, două mâine în 301 şi în metrou încă un paragraf. Înlocuieşti 24Fun, Dilema sau Prevention cu Terapia, la coadă la abonamente sau în pauza dintre cursuri.

Pentru că e uşoară, flegmatică, iar cinismul fin ce răzbate din pasajele descriptive te amuză în linişte. N-ai fi crezut că doar gândurile cu nimic spectaculoase ale unui scenarist la vârsta a doua, îndesat, blazat şi cu calviţie pot avea putere de seducţie. Că nu le vei lăsa din mână, decât pentru a prelungi plăcerea voyeuristă, oferită în patru sute de pagini (care se citeşte în satisfacţia din colţurile buzelor).

Aşa cum unii povestesc pe blogul personal cum le-a decurs după-amiaza şi ce-au mâncat la micul dejun, tipul ăsta descrie în cuvinte simple şi neînflăcărate:
- o durere cronică de genunchi
- o căsnicie prea liniştită
- o amantă pitorească pe care n-o iubeşte, n-o dezbracă şi nici n-o prea ascultă, dar lângă care-i face plăcere să stea
- o carieră faţă de care nu lasă să se înţeleagă ce sentimente nutreşte, deşi asta e rama povestirii şi background-ul pe care se desfăşoară orice altceva
- şi o depresie pe care n-o recunoaşte ca atare, pentru că probabil (din câte-l cunosc eu ) i se pare afecţiunea prea tulburătoare pentru a-l caracteriza, aşa că aruncă toată vina pe HNA (hernio-nevroza articulară) cu care s-a pricopsit.

Dar spre deosebire de ei, Tubby (căci aşa i se zice) povesteşte şi analizează toate banalităţile astea cotidiene, cu farmec! (a cărui sursă nu vei reuşi s-o desluşeşti). Cu alte cuvinte, povesteşte frumos lucruri comune, gânduri uşoare şi chiar amănunte lipsite de semnificaţie. Paradoxul e că o face atât de frumos, încât nu treci în fugă peste ele, ca să ajungi mai repede la acţiune. Ci încetineşti ritmul, le parcurgi lent, atent, aproape şoptit. Pentru că în Terapia, farmecul stă în detalii. De fapt, nici nu există acţiune, ci doar un şir lung şi provocator de amănunte.

Şi nici nu-ţi dai seama, când ai ajuns la pagina 94, că nu-ţi aminteşti cum îl cheamă. Se descrie pe la început, în trei pagini, şi doar atunci afli că se numeşte Laurence Passmore. În rest, nici n-are importanţă: el este englezul ordinar, simplu, de un calm cronic, un pic răuprevestitor şi cu o aparenţă la fel de ternă ca şi interiorul (contrastând dilematic cu Hollywood-ul britanic în sânul căruia îşi scrie sitcom-urile).

Tubby e apatic. Dar e apatic cu atâta talent, încât îndrăgeşti personajul ăsta şi micul lui univers static. Atât de mult încât te întorci lângă el în fiecare zi.

Pentru că nu e tragic, deşi e atât de sincer. Pentru că luciditatea lui nu e deprimantă. Nefericirea lui nu e sufocantă. Iar monotonia şi rutina din viaţa lui nu reuşesc să te plictisească, ci te seduc. Aista-i paradoxul cărţii!