De fiecare dată se întâmplă aşa: simţi nevoia stringentă să scrii, cu furnicăturile de rigoare împreună cu nestarea creativă şi fizică. Gândurile ţi se învălmăşesc în cap şi cu fiecare clipă până să pornească nemernicu de calculator, se mai adaugă unu-două.
Când în final te-apuci să apeşi tastatura, începi să înşiri mai multe şi totodată altele decât cele pe care le-aveai în minte. Şi în final, iese cu totul altceva decât imaginea iniţială. Întotdeauna.
Pe mine una nu mă deranjează. Pentru că se eliberează prea multă endorfină odată cu satisfacţia lucrului bine-făcut. E reconfortant să citeşti ce-ai scris dintr-o suflare şi să-ţi placă. (Pe unii, poate da.)
Un potenţial motiv de frustrare e că în felul ăsta, nu reuşeşti niciodată să transmiţi exact ceea ce gândeai în momentul declanşării furnicăturilor. E bine când textul final e complet, crescând şi dezvoltându-se din seminţele iniţiale. E bine când, pornind de acolo, te lansezi în altceva, ideea din capul locului diluându-se pe parcurs. E bine, căci onorezi inivitaţia propriului eu de a te exprima.
Dar uneori te-ntrebi: oare câte rămân imposibil de împărtăşit? Şi dacă reuşeşti să le redai, printr-un efort de concentrare şi ambiţie, oare câte altele rămân neexplorate?…
De fapt, probabil totul rămâne imposibil de împărtăşit.
Nu, nu totul. Simplul fapt ca tu ti-ai dat cu parerea asta dupa ce ai citit intr-o dimineata 5 paragrafe laconice, inseamna ca intrebarea care se coace-n spatele lor si-a mutat sediul cateva secunde si-n capusorul tau, ca altfel nu raspundeai – si nu raspundeai la obiect. Deci, s-a impartasit.
ei, vezi?
Şi cu furnicăturile cum rămâne? Sau cum vine asta? Câtă suprafaţă nefurnicată înseamnă fiecare frustrare? Fiindcă întotdeauna rămân lucruri nespuse. Şi altele cu neputinţă de spus. Doar de… furnicat!
Suprafata nefurnicata nu-nseamna frustrare, inseamna ca nu e timpul sa te exteriorizezi (si e sigur si comod
). Alea cu neputinta de spus inseamna…