Făceam la dreapta pe coridor când am văzut-o: dezlipea concentrată un afiş, la nici doi metri de secretariat. Ceva cu o conferinţă susţinută de un prof din Paris.
“Ah, m-ai speriat!” tresare brusc, apoi se relaxează la loc sub pălăria ei de paie. “N-am nici o foaie la mine şi tre să-mi scriu nişte gânduri care mi-au venit pe drum, că până ajung acasă le uit”, îmi zice zâmbind, în timp ce se chinuie cu scociul (i s-a lipit de degete). “Ai cumva un pix, să nu mai cobor la magazin?”
I-am dat pixul pe care l-am cumpărat ieri înainte de examen. Sper să-şi fi scris gândurile alea… Trebuie că erau văratice şi hotărâte, aşa ca ea.
Crezi tu?
Şi vie… Ai descris-o vie.