…şi câţi oameni mai sunt! S-au prăvălit unu-ntr-altu-n poalele sufletului, asemeni bolovanilor de pe un munte, de l-au înălţat cu vârf. Şi acum mi-i amintesc abia pe cei mai de deasupra trecutului meu, pe cei mai dincoa’ pe lunga întortocheata cărare sufletească.
Pe cei de care mă-mpiedic primii când o iau înapoi. Că pe ăştia de-mi stau lângă umăr sau m-aştepată în faţă n-am vreme să-i meditez, avem treburi de făcut. Iar cei mulţi alţii dinapoi, să mă ierte, c-au fost sau au fost şi-ncă-au rămas preaplini de semnificaţie ca să-ndrăznesc s-o înşir punctual. Nu-i încă vremea. Sechelele sau amprentele mănâncă mult timp din viaţa unui om ca să se-nchidă sau să se contureze frumos. Şi-n plus, nu-i timp destul că să scriu despre ei în astă viaţă de-om: dacă-aş începe, n-aş putea termina.
0 Răspunsuri to “Ehehe”