Oameni care…

…au trecut prin viaţa ta doar cât să trăieşi în prezenţa lor un moment de maximă conştientizare de sine. Sau v-aţi intersectat ceva vreme, dar fără efecte speciale. Iar acum, când te uiţi în urmă, observi cum în câteva episoade din filmul vieţii tale tu ai fost protagonistul, tocmai pentru că omul ăla de pe margine, altfel nu tocmai interesant, te-a determinat să înţelegi, să decantezi şi mai târziu să aplici încă ceva cu adevărat important. Sau pur şi simplu acei oameni cotidiani, întipăriţi în sufletul tău, care-n agitaţia zilnică îşi pierd proprietăţile terapeutice aşa cum antibioticul nu-şi mai face efectul dacă-l iei prea des. Şi totuşi, ce momente preţioase le datorezi!

Anita. În clasa a 4-a, când am fost în excursie, am pierdut toţi banii de buzunar (adică o singură preţioasă bancnotă) la prima drumeţie. Când am ajuns în cameră, ea şi-a răsturnat toţi banii ei pe pat şi i-a împărţit în mod egal, până la ultimul mărunţiş. Ca să avem amândouă la fel. Tot ea cred că a fost prima colegă cu care am bârfit ca între fete şi am râs ca nebunele de băieţii după care eram “lulea”, în camera aia de la munte.

Nu eram prietene, eram colege de clasă şi am fost apropiate atunci, pentru o scurtă perioadă. Acum o mai văd când şi când prin Buc, rebelă, incredibil de frumosă şi cu un aer impertinent şi nu ne oprim să vorbim.

Alex. Mi-a plăcut şi mi-a fost drag toţi 4 ani de generală, dar n-am raţionalizat chestia asta decât o dată, în perioada aia (şi prima dată când am conştientizat aşa ceva). Când într-o pauză, ca de obicei, dezbrăca una din păpuşile barbie aduse prin clasă şi o pupa întruna, ca şi când era în călduri. Făcea asta tot timpul. Şi era transpirat tot timpul, fiindcă alerga toată pauza. În momentul ăla, i se lipea părul de frunte de la atâta transpiraţie. Şi m-am gândit: ce obicei scârbos şi enervant are şi-n plus ar fi mult mai drăguţ dacă n-ar mai curge apa de pe el şi cu toate astea mi-e la fel de drag în continuare.

În rest, cochetam prin curtea şcolii, eu de un braţ al lui şi Roxana Epure de celălalt şi ne zicea “gagicile lui”. Prin a treia, s-bătut cu Gabi în spatele clasei, care să-mi dea stiloul pe care-l scăpasem pe jos. Şi la sfârşitul clasei a 4-a, când aveam rochie bleu cu fundă şi coroniţă din flori naturale, am fugit de ochii lumii în jumatea ailaltă a curţii şi mi-a spus că arăt ca o prinţesă. Pe urmă nu ne-am mai întâlnit decât foarte rar şi când eram la munte cu văru-miu, după ce am intrat la liceu, m-a sunat mama să-mi spună că s-a înecat. Da, a pus pariu cu unu că ajunge pe partea ailaltă a Dunării primu’ sau aşa ceva.

Roxana (aşa o chema?). Era cam de aceeaşi vârstă cu mine, pe vremea când încă locuiam la bloc, adică până-n şase ani. Ea cu mama ei (n-avea tată, sau avea mai mulţi pe săptămână) locuiau la parter şi când se supărau pe vreun vecin duceau pungile de gunoi la el la uşă şi le descărcau. Mama-mi zicea să nu mă joc cu ea (ei şi). Ea mi-a arătat – concret – ce înseamnă răutatea gratuită. Atunci când ne jucam împreună în nisip cu o bărcuţă găsită de mine pe stradă şi ei i s-a părut drăguţă, aşa că s-a ridicat şi brusc m-am trezit cu un picior în nas de mi-a dat sângele şi cu jucăria furată. Stăteam şi plângeam ca proasta în mijlocu drumului, nu că mă durea, ci din cauza surprizei şi fiindcă nu-nţelegeam cum Dumnezeu îşi schimbase deodată atitudinea şi ce-i făcusem ca să-mi spargă nasul. Îmi amintesc că nu-nţelegeam asta.

Mama. Io-i plângea-ha-ha-ham că m-am jucat cu Roxana pentru că era prietena mea (tot ea era aia nervoasă că n-am ascultat-o, auzi) şi atunci ea mi-a spus exact aşa: “prieten e ăla care atunci când cazi, te-ajută să te ridici. nu ăla care-ţi dă cu piciorul.” Prima definiţie a prieteniei. O lungă perioadă o aplicam întocmai (nu mă împrietenisem cu metaforele încă).

Mai târziu, de la Oana Drăguşin am înţeles, într-o clipă, ce înseamnă curajul, încrederea în sine şi dragostea. Da, da, chiar aşa! Nu-s cuvinte mari, sunt simţiri de copil de-a treia. Ea era colega mea de clasă şi împreună cu cosmin, tot colegul meu de clasă, erau tare amorezaţi – asta pe la vârsta la care în fiecare colectivitate de şcolari, băieţii încă se bat cu fetele. Ei, ei se plimbau împreună şi-şi făceau culcuş în prima bancă, unde cosmin stătea cu capul în poalele oanei şi ea îl mângâia pe păr, toată numai zâmbet. Evident, toţi puradeii (încă şi de prin clasele vecine) s-au strâns buluc în jurul lor să vadă oroarea şi să se scandalizeze. Moment în care Oana a ridicat capul, le-a înfruntat privirea şi a rostit răspicat, hotărât şi calm (toate-odată, pe cuvânt, şi mai şi zâmbea în continuare): “Da mă, ne iubim!” Ei…? Nu ştiu dacă se-asculta mădălina manole cu “ei şi ce…” în perioada aia… da se-asculta sigur gh. gheorghiu: “acolo unde dragoste nu eeee, nimic nu eeee”, c-o falsam noi în baia fetelor

Mult mai târziu, am mai învăţat ceva despre dragoste. De la Ra, care-mi zicea (pe vremea când mie-mi plăcea cum mă simt în preajma lui şi el mă plăcea pe mine) că trei ani înseamnă atât de puţin şi eu nu-mi dau seama, că se vede pe sine însuşi peste aceşti ani, la liceu la mine, aşteptând să ies de la ultima proba de bac şi să mă ia frumuşel de mână. Ei bine, nu m-a convins. Mai târziu, pe vremea când avea o prietenă care înţelegea cât de puţin înseamnă trei ani şi n-a apărut la colţ la telefoane ca să bem un suc şi să mai stăm de vorbă, prietenul lui mi-a zis aşa: “nu a putut să vină. ţine la fetiţa aia, are o relaţie serioasă şi chiar vrea să lupte pentru ea. dacă ar fi venit, ar fi riscat să se dea peste cap… să se tulbure”. Am crezut că-i laş sau că-i vrajă şi mi-a luat ani până să înţeleg că a acţiona astfel înseamnă responsabilitate în dragoste.

Văru-miu a activat în mine două trăsături anume, pe-atunci pe când eram copii. O primă demonstraţie de empatie a avut loc când, la mamaia fiind, io-i sabotam lui orice efort de-a satisface exigenţele bunicii privind ordinea în cameră. La momentul respectiv, el întindea cearşaful frumos pe pat, io-l smulgeam la loc, el întindea, eu… şi tot aşa. Bine, nu stătea nici el ca prostu, dădea cu ce apuca şi mereu mă învingea (şi râdea de mine că mă apăr ca o fată, nu-l uit), numa că adrenalina n-ajuta cu nimic procesul. Ajuns la capătul răbdărilor, mi-a declarat cu sinceritate şi pathos ceva gen: “bai, tu cum te simţi când sor-ta strică ceva prin casă sau face o prostie şi pe tine te ceartă, că eşti mai mare?!” Ei… atât mi-a trebuit. Parcă m-a lovit în moalele capului! Nu mă gândisem la asta niciodată! Mai mult, atât de rău mi-a părut că mi s-a făcut ruşine de mine, şi m-am văzut deodată egoistă şi rea, cum eram. Şi nu ştiu dacă mă mai văzusem până atunci aşa (el asta n-a ştiut, că tare s-ar fi fudulit).

Dar tot el mi-a oferit sentimentul de protecţie chiar nemeritată, imunitatea aia pe care o primeşti în faţa celorlalţi fără s-o fi căpătat tu, ci doar pe motivul (incorect dar atât de plăcut) că eşti acelaşi sânge. Ştii, ca atunci când văru-tu mai mare se răsteşte la băiatul căruia i-ai zburat zmeul (că eşti mică şi rea), când ăsta te-mpinge furios. Ca atunci când îl împinge la rându-i, i se postează-n faţă şi ţipă la el: “mă, să nu te prind c-o mai atingi, că-i vară-mea!!!”

Şi tot recunoştinţă, protecţie şi aproape ruşine simt când bunicu îi duce câte-o găletuşă de mâncare făcută de bunica mătuşă-mii, la zece blocuri distanţă, deşi el se mişcă greu şi ea abia a gătit, pentru că bunicu şi bunica nu poa’ să se aşeze la masă fără să ştie că avem şi noi un dumicat să băgăm în gură, aşa că oricând mă prinde îmi dă şi mie, de risc s-o vărs pân’ la cămin. Da tot o iau, chiar dacă nu-mi place saramura de peşte, fiindcă-am ajuns la vârsta la care-nţeleg.