Treceam ca-n fiecare zi din septembrie până-n iunie pe lângă liceul Henri Coandă, că doar îi la colţ de cămin şi-mpărţim cu toţii aceeaşi prognoză meteo şi acelaşi teren de sport. Nimic nou, veşnicii cocalari şi prinţese aproape ajunşi la majorat, deci aproape periculoşi ai manelelor cu acte-n regulă. Mă mai apucă nostalgia în zilele bune, când pe sub ferestrele cu termopan zboară câte-un ghiozdan (culmea, nu borsetă naichi şi nu poşetă aurie în care e imposibil să-ncapă vreun caiet, garantez) sau fumează câte-un aparent reprezentant al muzicii rock şi de mila ăstuia din urmă, sau măcar de-a aparenţelor lui, mai aprind câte-o lumânare la biserica de la 2 staţii.
Nu mă mai întreb de juma de an de ce maşina de poliţie îşi face veacul prânz de prânz printre grupurile de adolescenţi versaţi, că la fiecare curiozitate exprimată am primit noi lămuriri, toate distincte dar în aceeaşi notă previzibilă. Mă mulţumesc să trec printre ei nevăzută (decât atunci când se reflectă soarele-n lacul de pe unghii şi-aşa privirea lor coţofenică le semnalează încă o prezemţă umană, neadecvată, dar pe care hai să n-o mai călcăm pe tenişi dk tot sunt albi). Când nu sunt prea veseli, nu-i prea cald, n-au probleme cu maşina de poliţie şi au ţigări, sunt paşnici în esenţă. Hm… nu, drăguţi tot nu sunt.
Zilele astea dau bacul. S-au îmbrăcat mai elegant ca de obicei (adică fetele şi-au tras pantaloni albi mulaţi peste copănele, în loc de colanţi şi băieţii şi-au luat cămaşa cu versace din big berceni, da pantofi nu şi-au mai luat, că nu se potriveau cu blugii ca ăia verzi de la puma). Fumează ca de obicei dar încearcă să chicotească mai degrabă decât să urle, că mai iese câte-un prof din când să le ceară un foc, şi le-o fi ruşine. E haios să mergi în pas cu ei când ies de la liceu, aproape îi compătimeşti când auzi de nesimţirea profilor care făceau fiţe în loc să le-aprecize minimul de cultură. Şi când se aprind prea tare, mai zbiară unul la altul, că de-aia îs o comunitate, băi handicapatule. Şi de uniţi ce sunt, se miră împreună şi împărtăşesc emoţiile inegalabilelor zile ultime de liceu.
“Hai du-vă dracu, fă labagistelor!”
“Daaa, fatăăă, ce eşti proastă!”
Asta n-o mai auzisem. E bună. Totuşi, mai bine păstrez o expresie imobilă până după colţ.
Haidi nene ca e shi ei uameni. Ce, noi eream altfel??? Pai cind eream io la liceu, mama, erea teruare.
Mai, noi parca parca eram altfel nitel (na, tu aveai geanta aurie ce-i drept
)
Lumea asta se diluează naibii. Nici nu-ţi mai vine s-o transpui pe pânze/hârtie. Şi dacă încerci îţi iese ceva de genul stropirilor lui Polock sau „Strigăt”-ului lui Munch. Nici pictură nici compoziţie nici nimic.
Puritatea copiilor se duce pe copcă şi azi din ce în ce mai rar văd nişte ochi albaştrii umezi şi puri ca cei de odată…prea frumoşi.. prea calzi, deschişi, direcţi…
Unde ne îndreptăm? Unde ne îndreptăm cu paşi fară zgomot şi culori oarbe?
Mno Eva, din cauza ta mi-am rupt 2 vertebre
d idei: eşti un ucigaşă de minute!
(paşi fără zgomot – e explicabil
dar culori oarbe?… ia dă tu fuguţa până-n parc dacă nu mai ai copaci la fereastră şi-apoi îmi mai zici o dată despre culori)
Eee, lumea asta nu se diluează, Alin. Aşa era şi pe vremuri: eterogenă şi contradictorie – e greu de transpus şi-n cuvinte. Şi-acu pe bune: liceul henri coanda e un fel de radio-tv al brailei, nici pe departe bălcescu sau murgoci
Aşa că puritatea alterată a copiilor e explicabilă (şi firească în cazul ăsta, nu vreun simptom îngrijorător)
Culorile le văd, sunt o simfonie…Dar se apasă nimicuri pe noi şi ne orbesc. Ieri a plouat în Cj frumos, şi mi-am rupt o bucată din treburile comune să văd spectacolul: o ploaie scurtă şi violentă de vară. Avea miros, gust, culoare şi formă…şi o puteam atinge. Mi-am dat seama că eram orb cu 5 minute înainte. În marea majoritate a timpului sunt mai mult orb.