Niciodată n-am reuşit să reţin numele ălora de rostesc citatele revelatoare (io şi haihuiu’ ăla flegmatic, Grahame, de dormea în prag la Lawrence, scenaristul la People Next Door). Şi de altfel nici anii sau contextul exact al evenimentelor, numai ideea esenţială, înconjurată de câteva linii vagi; numai semnificaţia.

poftă de viaţă. da’ unde-i viaţa?

Terapia, de Lodge

Dintr-o dată, am un sentiment de om pentru cartea cochetă, a cărei ultime coperţi îmi alunecă din mână. N-am mai avut de mult un sentiment de om pentru o carte, asta dacă am avut vreodată. De obicei simt asta pentru personajul central.

Însă de data asta, am închegat pe muţeşte o legătură afectuoasă cu necuvântătoarea. Precum cu un om: vă cunoaşteţi de mult, dar abia în ultima vreme v-aţi apropiat pe nebănuite, într-o relaţie plină de coincidenţe şi telepatii. Azi-dimineaţă, când v-aţi despărţit zâmbind, ştiai că până diseară o să vă telefonaţi. Chiar dacă o să vorbiţi despre aceleaşi lucruri pe care deja le-aţi povestit, pentru că v-aţi povestit tot.

Nu degeaba zice Margaret Atwood că “scriitorul comunică cu pagina. cititorul comunică şi el cu pagina.” Iaca şi eu: chiar cu pagina, sau cu cartea în sine, comunicai, nu cu personajele din universul ei lăuntric. Şi ce bine e!

Friendship for a lifetime

Fată, stai să vezi: mi-amintesc de tine dar te păstrez ca pe-un ghiocel pus la presat într-un caiet sudenţesc, ohoho, încă de pe vremea când zăpada era mare şi tu făceai la mulţi ani de liceu. Io-s cum mă ştii: îndeajuns de egoistă şi loială, încât să-mi spun că timpul ăsta care trece e o jucărie de gumă. Crede-mă că se lungeşte uite-aşa ţugui, până când mie mi se termină toanele, îi dau drumul şi el revine la forma iniţială T0, acolo unde ne aflam noi când încă mai ştiam câte unele de una, de cealaltă.

Între timp, şi distanţa asta care-l nedesparte mi-ar plăcea să cred că e doar un ecran de cinematecă veche, pe care rulează un film nou. Pesemne, de-asta nu te mai zăresc, doar ne uităm împreună fix spre el, eu şi cu tine pe scaunul de lângă. Aşteptând, desigur, să se termine ca să ne-apucăm de bârfă (şi mâncându-ne floricelele, fiecare pe-ale ei dragă!).

Da fată, şi-uite-aşa… Mi-am lăsat unghiile să crească şi mă gândeam să mă fac mai înţeleaptă, ce crezi, m-ar prinde? Sper să reuşesc înainte de-a ne suna ceasul cum că gata cinemateca, o dărâmă şi ridică multiplex, că după aia, mai putem să bârfim filmele, noi de demult?

Da fată… Numa că acum am un curs, fir-ar, ce zici de mâine după ce-mi dau licenţa după care-mi găsesc job după care mă mărit după care m-avansează şi câştig de-apar în top 100 femei de succes? Că vreau să mă-nţelepţesc bine înainte, nu s-arăt ca alea de li se vede albu’ la rădăcină. Erau două în metrou azi lângă mine, vorbeau ceva de timpul care nu se lungeşte ca guma ţugui, ci se umflă ca un balon la petreceri şi când îţi trec şi ţie toanele şi-i dai drumul – poc! şi dus a fost! Ei, de-astea de-ale lor de vârsta a treia.

Hai, te pup, ne vedem! Abia te-aştept, să-mi zici dacă mă recunoşti!

Are we capable of negative capability?

Cică există talent negativ (“negative capability”):”…când omul este capabil să fie în anumite incertitudini, mistere, îndoieli, fără a încerca vreun sentiment de iritare.” Aşa s-a gândit John Keats (un Romantic, ce mai! despre el, numai de bine pe wikipedia) să denumească trăsătura asta umană pe care a identificat-o şi pare-se că l-a impresionat puternic. Cred şi eu. Adică, şi mie îmi stârneşte admiraţia genul ăsta de atitudine şi dacă stau bine să mă introspectez, s-ar putea chiar să constat că o ridic la rangul de valoare, fără însă să o fi gândit îndeajuns de atent până acum.

Acestea fiind spuse, la talentul ăsta negativ mă cam roade o chestie:
E talentul negativ o trăsătură sau e un accident? O revelaţie sau o binecuvântare nemeritată şi rară?

Mai exact, “a fi capabil”, în contextul ăsta, înseamnă să ai un fel de predispoziţie latentă, care se declanşează în funcţie de împrejurări, constelaţii şi tot soiul de combinaţii între factori externi şi interni (dar imprevizibili)? Pentru că atunci eu sunt. Şi cu siguranţă şi alţi cine ştie câţi indivizi.

Sau “a fi capabil”, aici, implică automat ca tu să ţii frâiele? Deci să ai autocontrolul, autodisciplina şi înţelepciunea de a-ţi struni struni, oricând e cazul, ripostele furioase ale corazonului? Şi de a răbda tergiversarea sadică în seninul stil zen? Pentru că dacă e aşa, dacă e o trăsătură de caracter, nu un accident binevenit şi iluminator, dacă e o revelaţie radicală şi educată, nu o binecuvântare pasageră, atunci e de rău. Înseamnă că targetul se restrânge la atâta % din populaţie cât or reprezenta preşcolarii + sfinţii în viaţă care se roagă pentru noi din chiliile înfundate în munţi.

(foto: Mânăstirea Basarabovo )