Odă Zorilor (sau Bătrâna bancă)

Uite, aici e magazia. E plină de cicatrici: unele încă puruind, altora rugina le-a obosit într-o plagă statornică. Banca de lemn cu spătar a îmbătrânit şi ea, trebuie că are vreo sută de ani. Scândurile, cuiele şi suportul de fier privesc tolerante şi plictisite iarba care izbucneşte plină de sevă la câţiva paşi. Verdele lor, acaparat pe vremuri de textura şi componenţa specifică materialului, se unduia pe-atunci în nuanţe de lemn şi fier, îmbiind familia să-şi odihnească paşii mai degrabă în afara zidurilor, în după-amiezile de vară. Eu am vrut chiar să dorm pe ea într-o noapte, în faţa uşii de la intrare. O trăsesem lipită de gard, să mă simt în siguranţă. Bătrâna bancă…

În clasa a doişpea, zorii-mi dădeau zilnic întâlnire pe banca asta. Le citeam Mirarea filozofică a lui Jeanne Hersch şi ei opreau timpul în loc până se trezeau ceilalţi membri ai familiei. Atunci, ceasul arăta ora opt dimineaţa, îmi luam pulovărul, zaţul răcit şi creionul şi ne începeam ziua în acelaşi timp, în acelaşi ritm, ei cu somn în gânduri, eu cu respiraţie a grădină sub răsărit.

Erau liniştiţi, dragii de ei, că-mi învăţ ca să m-admită-n viaţă şi pe mine, cu sârg şi patos. Iar eu îi întâmpinam angelic, cu intelectu’ euforic şi sufletul aprins de movrozluminosul depărtărilor celor înalte. Nu-mi bănuiau secretul, oamenii mari sunt tare pragmatici. Iubesc doar dacă sărută şi sărută numai oameni.

Pe când ei îşi dormeau somnul cel mai dulce al oamenilor, cel dinaintea zorilor, eu îmi trăiam povestea de amor chiar la noi în curte. Printre frunzele de viţă care încoronează aleea către poarta înaltă şi scorojită. La un loc cu menta vie, ludică şi verde. Jucându-mi papilele olfactive un volei sălbatic între frunzele de izmă şi strugurii bogaţi, cu boabe negre, mici şi coapte.

Iubeam să-mi ghemuiesc privirea printre răsadurile prea dese de roşii, în încercarea de a dibui încă vreun mâţ speriat, picat din pod. Şi să mi-o las furată de dansul fascinant al prosoapelor şi cearşafurilor încleştate pe sârmă (ce clişeu: cearşafurile întinse la uscat, care îţi inspiră sentimente de ancoră familială, satisfacţie sufletească, puritate şi bucurie. Să mai spună careva că ciclicitatea şi repetarea în advertising nu-şi au rostul lor).

Cu gândul fluture înapoi la catifeluţele cu-a lor corolă bogată în nuanţe de cafeniu intens şi galben vivace. Înapoi la crizantemele însângerate şi la nemţoaicele robuste, mari, în toate culorile curcubeului. Premiul pentru cel mai surprinzător colorit: nemţoaicele astea!

Cu gândul înapoi la nemaivăzutele flori care au fermecat un fecior de vecin, aşa încât într-o noapte el le-a furat semniţele şi le-a presărat jos lângă Dunăre: de atunci, în fiecare vară, faleza se umple de catifeluţe delicate şi nemţoaice vânjoase.

Şi uite aşa iubeam. Fiecare dimineaţă. Fiecare cascadă de culori înalte. Fiecare puf de nor alb, aureolat, anunţător de ardere solară. Fiecare ropot de rouă furioasă violându-mi gleznele, unghiile, călcâiele şi sufletul.

Cine-ar mai crede la patruzeci de ani că inima ţi se dilată în mijlocul zorilor, când timpul se opreşte-n loc, precum pupilele la vederea cuiva drag? Cine ar mai crede că te naşti în fiecare dimineaţă? Cine ar mai putea simţi că e doar o boabă grasă şi aromată de strugure copt şi că iubeşte cerul gurii? Că tânjeşte să se deschidă peste el şi peste cotcodăceala găinilor lu’ tanti Mărioara, peste mugetul vapoarelor şi peste cântecul de trezire al muştelor văratice?

Eu, eu, eu o să sau o să mor devreme.

Uite! Vezi, în spatele magaziei noastre, caisele alea coapte din pomul vecinului? Vezi, mai departe de ele, ultimul etaj al blocurilor de pe Călăraşi, de-acolo unde era cofetăria? Aşa, aşa… şi vezi, deasupra lui, un ultim rid îmbujorat al răsăritului? (de la râs cu rouă-l face) Să ştii de la mine: atunci când, mai sus de el, se instalează albastrul final şi compact, atunci Brăilenii se trezesc.

Atunci uşa de la intrare se deschide, un câine latră muştele bâzâitore, iar ele intră-n goană purtate de curent de Dunăre, ca să trezească ce-a mai rămas din adormiţii muritori. Atunci, îmi iau pulovărul uitat pe bancă şi vă întâmpin cu sufletul ridat de bucurie (le-am luat, ridurile, cu împrumut, să le port cu mănuşi asortate până mâine la aceeaşi oră).

Cine ar mai crede la patruzeci de ani că iubirea o regăseşti în zori, dacă nu dormi?

Că povestea de amor te aşteaptă-n fiecare dimineaţă pe aripile muştelor, în vremea greierilor, la rădăcina răsadurilor de roşii sau într-o grădină sălbatică?

Cine-ar mai crede că nu înveţi să iubeşti atunci când săruţi prima oară, ci abia atunci când iubirea nu-şi mai are izvorul într-un om cu nume propriu, ci în întreaga umanitate, strânsă la tine în grădină, printre cearşafurile întinse la uscat?

Bate-un vânt pe banca asta veche, sub soarele Brăilei, de-ţi îngheaţă picioarele. E tare bine!