În aşteptarea ei

Singurătatea devine o belea atunci când vine singură, fără tine. O aştepţi într-o gară, lângă o covrigărie, cu fundul pe bagaj, în timp ce studiezi distrat biletele la rapid. Sau la colţul unui trotuar ostil şi înfrigurat, de pe care tânjeşti locului, lung şi palpitat, după absenţa plină a zecilor de balcoane ce sfidează, impasibile,  frigul. Şi când în final apare, nu te-a adus.
Când e de capul ei, nu de mâna ta, se vede mai clar (sau mai altfel). Iat-o, urâtă şi slută precum toamna timpurie şi fără de surâs.
În colţuri şi plină de lipsă de sens.
Trunchiată şi grea ca un butuc invadat de furnici.
Singurătatea îţi soseşte în grabă şi o alungă, posesivă nesătulă, aruncând după ea cu fructele otrăvite ale neuitării de sine.

La vederea ei, aerul se strânge, agitat şi brusc obosit, în jurul tău, aşa cum se înghesuie puii de căţel să fie alăptaţi. De parcă oamenii cu covrigi poşete baston rucsac l-ar fi călcat toţi în picioare, până când s-a săturat. La vederea ei, căile respiratorii iau pauză de-o spaimă supusă, la un loc cu activitatea motrică şi corzile vocale. Tot aşa cum oamenii se-adună la o cafea lungă.

Nu găseşte loc în tine, aerul. Insistă, înecându-se în coşul pieptului, ca atunci când un banal paracetamol ţi se instalează pe esofag, refuzând să se lase înghiţit. Răzvrătirea spaimei.

Nu e cald, nici frig, e stătut aici. În preajma ei. Crâmpeie de amintiri conturează plinuri de sens în jurul telefonului public, al ieşirii cu toc de tablă ruginită, al ferestrelor înalte şi murdare. Orice gură de lume duce spre aer. Orice gură de aer ar duce spre lume. Unde sunt singurătăţile de altădată?

Run, Forest, run!

“În romanul lui Dickens Pickwick Papers există un fragment. Pickwick se duce la club. Opreşte o birjă şi pe drum pune o mulţime de întrebări. Printre altele, el întreabă:
- Spune-mi, cum este posibil ca un cal atât de prăpădit să tragă aşa o trăsură de mare şi de grea?
Birjarul îi răspunde:
- Nu este o chestiune de cal, Sir, ci una de roţi. Ştiţi, trăsura are nişte roţi excelente, care sunt atât de bine unse, încât este suficient ca mârţoaga să tragă puţin, cât să mişte roţile, pentru ca apoi bietul animal să trebuiască să gonească pentru a-şi salva viaţa.

Cam aşa este şi cu felul în care trăim cea mai mare parte din timp. Noi nu suntem calul care trage, ci mârţoaga care trage de trăsura care ameninţă să vină peste ea şi să o strivească.”

Mitropolit Antonie de Suroj

Cronicile din puţul Narniei

De obicei, nu ştii că o să te trezeşti în puţul gândirii. Nimereşti acolo pe negândite, tocmai pe când studiezi intens omuleţii care spală monstrul de avion din faţa ta sau pe când citeşti concentrat.

Ei, şi înăuntru e precum în grajdul mic, insignifiant şi niţel împuţit din Ultima Bătălie Narniană. Acolo, iniţial nimeni nu se aştepta să găsească mai mult decât un măgar sau o iapă. Doar asta-i menirea unui grajd. Pe urmă, după ce s-au prins că cine intră acolo iese ori mort, ori catatonic, s-au îngrozit cu toţii într-o spaimă generală şi au ricanat cu ură, împingându-se unul pe altul în văgăuna cea drăcească (erau doo tabere într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, deci).

Ei, şi-n cele din urmă, care nimereau, forţaţi sau de bună-voie (a fost şi unul dintr-ăştia), aveau în mod cert o surpriză. Ăia răi una îngrozitoare (erau, fireşte, căsăpiţi, într-un mod împrejmuit de mister şi pentru noi cititorii); ăia buni intrau terifiaţi, dar le mai venea inima la loc atunci când se trezeau înconjuraţi de ce e mai frumos pe pământul ăsta şi nici în vis nu speraseră.

Şmecheria era că înăuntru nu se respecta la sânge criteriul bun-rău. În principiu, cei răi erau ăi de îl preaslăveau pe Tash, un monstru carnivor şi plin de duhoare, pe când ăia buni pe impetuosul şi înţeleptul Aslan. Şi care intrau în grajd, îl întâlneau fie pe unul, fie pe altul, în funcţie de înclinaţia spirituală. Tash şi Aslan se aflau amndoi la un loc, luându-şi în primire adoratorii.

Vă amintiţi tipul de-a intrat de bună-voie? Ei, ăsta, încredinţat de măreţia zeului său întunecat, dispus fiind să-şi dea şi viaţa pentru o clipă de fericire în prezenţa acestuia, a nimerit, în schimb, fix în lumea pastorală a lui Aslan. Pentru că, nu-i aşa, ceva cu adevărat bun, onest şi curajos nu poate fi adus în slujba cuiva în esenţă hidos şi mârşav. Deci, el care credea că îşi dedică toată viaţa adoraţiei Răului, se înşela prosteşte, pentru că, cine-ar fi crezut?, autenticitatea şi freamătul dedicării sale îl direcţionau, fără să o ştie, drept spre Bine.

Bun. De ce m-am lungit atâta la familiarizarea cu lumea misterioasă a grajdului? Pentru că zic eu că puţul gândirii tare aduce a grajdul ăsta. Nu ştii ce te aşteaptă (în ambele sensuri, adică nici nu ştii, dar nici măcar nu-ţi imaginezi!) şi te fură pe nepregătite. Iar înăuntru, de cum pătrunzi, ţi se întinde-n lung, în lat şi-n urmă o ditamai lumea, o nebănuită dimensiune paralelă.

Dacă eşti tulbure de fel, pământuri veştejite, arse şi puturose te iau în primire, fără să aibă linie de orizont şi nici dâmburi prietenoase ori vizuini cazone în care să te piteşti de Doamne-ajută. Doar înaintezi paralizat într-un v-aţi ascunselea de coşmar cu balaurii tăi, fără să fie clar care-i viteazul şi care-i prada. Te vroiai tu viteaz, parcă-ţi aminteşti, dar acum ţi se înmoaie genunchii şi îţi explodează negările la fiecare pas pe tărâmul propriilor şi prădalnicelor gânduri. Hăul căscat de ele duhneşte şi-i aerul gros de-l tai cu iataganul şi vâscos precum într-un vis la sfârşitul căruia vomiţi. Şi nici să scapi de aici nu poţi, căci altundeva decât în tine însuţi unde să te duci?

Altfel stau lucrurile dacă eşti sincer cu tine însuţi cât reuşeşti de des şi din fire mai puţin mârşav. Ai parte de uimiri peste uimiri, unele explozive, adevărate revelaţii, altele lacrimogene şi unele triste şi lucide. Căci poţi descoperi că ce ai crezut până aici cu tărie nezdruncinată e fals, că ceea ce creditai ca adevăr imuabil te-a orbit cu şiretenie, că peste ceea ce credeai că va dăinui dincolo de timp, a dat apocalipsa. Uneori, chiar descoperi că eşti mai mort decât ţi-ai imaginat. Dar, atât timp cât mai poţi face un pas din înmărmurirea care a dat peste tine, atâta vreme cât ai curajul să-ţi ţii piept atunci când nu te mai recunoşti, te afli de partea luminoasă a grajdului (respectiv a puţului). După cum zicea cineva, atâta vreme cât mai poţi pune virgulă între bine şi rău, încă eşti aslanian de norocos.

ura şi la gară

eu
gata
mă duc
acasă la mine
acasă la mine
acasă
la tine
mai locuieşti acolo?

Tu cu tine

“Încearcă să-ţi faci timp să stai singur cu tine însuţi: închide uşa şi zăboveşte în camera ta într-un moment în care nu ai altceva de făcut. Spune: “Acum sunt cu mine însumi” şi nu fă nimic altceva. După un timp uimitor de scurt te vei simţi aproape cu siguranţă plictisit. Aceasta ne învaţă un lucru de mare folos. Ne atrage atenţia asupra faptului că, dacă după zece minute de stat singuri cu noi înşine ne simţim în felul acesta, nu este nici o mirare că şi alţii se vor simţi la fel de plictisiţi în preajma noastră!

De ce? Pentru că avem atât de puţin de oferit nouă înşine ca hrană pentru mintea, pentru sensibilitatea şi pentru viaţa noastră. Decă-ţi vei privi viaţa cu minuţiozitate, vei descoperi curând că trăim atât de rar din ce avem în noi înşine; în schimb, răspundem la tot felul de aţâţări şi excitaţii.

Cu alte cuvinte, trăim prin oglindire, prin reacţie la stimuli. Ceva se întâmplă, iar noi ripostăm, cineva vorbeşte, iar noi răspundem. Dar atunci când suntem lipsiţi de orice ne-ar putea stimula să gândim, să vorbim ori să acţionăm, ne dăm seama că, de fapt, în noi nu ar mai fi rămas ceva care să ne îndemne să acţionăm în vreun fel anume. Iar aceasta este pe drept cuvânt o descoperire dramatică.

Suntem cu totul deşerţi, nu mai acţionăm dinspre noi înşine, ci acceptăm ca viaţă a noastră o viaţă care în realitate se hrăneşte cu ceea ce ne este străin şi exterior; ne-am obişnuit ca lucrurile să se petreacă într-un anumit fel, care ne constrânge să facem alte lucruri. Cât de rar putem trăi însă numai datorită adâncimii şi bogăţiei despre care prespunem că se află în noi înşine!”

Mitropolit Antonie de Suroj