tată, m-ai minţit.
dragostea de fii e îngustă ca un pai.
nu mi-ai zis că de-asta poţi s-o tragi în concepte şi principii utilitariste,
între care nu se pune piua dacă-mi sucesc glezna.
dragostea de fii este caldă cu măsură.
n-am ştiut că m-ai încurajat să zbor din cuib
cu preţul de a reuşi din prima.
dragostea de fii este faptă, nu vorbă.
ce m-am bucurat că suntem eficienţi,
până când iar ţi-am cerut iar tu
ţi-ai dat seama c-ai făcut deja destule.
dragostea adevărată este principiu, nu sentiment.
de aceea ai uitat că mă iubeşti,
pentru că am doar
ochii tăi
spinarea ta
gambele tale
şi talentul tău,
nu şi principiile?
tată, m-ai minţit.
eşti doar un om mititel, mititel,
cu principii mai mari decât el.
dacă o să te mint încă doi ani
că am tot ce-mi trebuie şi
că mă descurc,
nu-i aşa că n-o să mai crezi că încerc să profit de tine?
tată, dacă-ţi scriu în versuri,
o să mă-nţelegi mai dornic?
tată, dacă-ţi vorbesc pe blog,
o să mă auzi mai des?
dacă am dat admitere la facultatea de psihologie,
o să te identifici cu mine cea sânge din sângele tău?
între un gând gol de empatie şi
un sentiment smuls precum măseaua cariată,
între un reproş şi o neascultare,
mai avem între noi un zid pe care să-l sărim
de la unul la altul?
dacă s-a surpat şi ăla,
printre moloz, praf şi timp e greu
să mai desluşeşti sufletele,
aşa am învăţat…
m-ai instruit că dragostea e dezinteresată;
(asta înseamnă, să nu te interesez?)
mi-ai repetat că dragostea e sacrificiu;
(de-atâtea ori încât nu te mai sun când n-am pe nimeni)
dar, tată, ai uitat să mă-nveţi că dragostea e proactivă…
(de-asta nu vrei cu adevărat să ştii ce fac?)
când eram mică şi plângeam în şifonier,
numai tu mă aduceai la lumină.
când am crescut şi plângeam în lung şi-n lat,
numai tu-mi puteai indica ancora.
acum
nu mai plâng către tine
căci tocmai tu vrei să nu mă mai auzi până-n septembrie.
Murmure