Sunt oameni pentru care aici şi acum nu e strigătul victorios şi dezinhibat al bucuriei de a trăi, ci în permanenţă este o amânare a propriei vieţi. O ba paşnică ba extremă existenţă, bântuită de aroma non-trăirii. Se poate spune cu nu prea multă părtinire că acest gen de oameni nefericesc pe alţii. Prin metafizica lor languroasă, prin replicile lor imprevizibile, copleşitoare sau prea tăioase şi prin opacitatea dubioasă a privirii (ca un dop în gâtul îngust al unui vas de sticlă nebănuit de încăpător).
Pentru nenorociţii ăştia (nenorocit = care seamănă tristeţe în cel de lângă, firesc şi fără efort; care plantează seminţele răului prin simpla sa fiinţare), hic et nunc nu e o breşă în timp, o oprire a lui în loc, pentru a-l savura, cu sau fără farmecul regretelor de apoi. Din contră, e o iremediabilă aşteptare, un loc păstrat cu răbdare – dacă până la stingerea ultimelor aplauze sau mai devreme, asta nu ne-o va lămuri decât viaţa lor. Aici şi acum este pentru aceşti oameni, de fiecare dată, un timp retractil. Paranteze în trăire, răbdare rumenită în cuptorul aşteptării. Dar nu a aşteptării de a se întâmpla, ci de a se fi întâmplat (deci a comemorării) sau de a s-o întâmpla (deci a presimţirii şi a fertilităţii imaginarului).
Pentru ei, hic et nunc nu descătuşează, ci condamnă; nu satisface, ci sufocă. Un clopot de sticlă ce se toarnă precum cimentul proaspăt pe rotunjimile voinţei, ce se mulează neasemuit de măiastru pe formele sufletului, imobilizând precum o anestezie nereuşită şi sufocând pe vie vedere. Pentru ei, oameni căliţi în focul veşnicului prezent, oameni de caracter şi de profunzime, salvarea devreme intuită din angoasa acumului este empatia. Aiciul devine suportabil şi trăibil atunci când e aiciul altcuiva, acumul e uşor şi sărbătorit dacă e altul sau al altcuiva.
Prezentul circumstanţial apasă, chirceşte precum un sac de dormit prea strâmt, panichează precum un lift ceauşist blocat. El îşi găseşte sensul scuturându-se de circumstanţele sale şi luând forma celor ale altuia. De aceea, oamenii ăştia trăiesc pentru alţii mai mult decât pentru ei, s-ar zice, dar lucrurile nu stau aşa de nobil. Ei doar astfel pot trăi într-o oarecare normalitate, uitând de umbra angoasei. Scopul lor, în esenţă, este unul parazitar, chiar dacă forma de manifestare poate oferi dovezi constante şi grăitoare de sacrificiu de sine.
În forma sa ceva mai echilibrată, empatia se menţine în limite nepatologice, dar se desprinde ca o trăsătură predominantă de personalitate, ca un motor al existenţei lor. Salvarea de la ameninţarea permanentă a aiciului şi acumului vine din trăirea altuia. (Nu se mai ajunge în situaţia extremă de identificare cu el ca unică formă a propriei existenţe, dar oricum, pragul riscă în permanenţă să fie încălcat. Aşa cum colica renală ameninţă în 70% din cazuri cu o recidivă, aşa cum virusul herpes simplex, odată activat, se va manifesta imediat cum prinde ocazia.) Aşa încât oamenii cu pricina simt bucuria şi linul curgerii vieţii atunci când se deschid şi reuşesc să înţeleagă – sau măcar să întrevadă – alineşte, ionuţeşte, rădeşte, rebeceşte, săndreşte, alexeşte, mămeşte, profesoreşte, iulieşte, emilieşte, andrieşte, nebuneşte, alieneşte, basarabeşte, debileşte, delicventeşte, criminaleşte, terezeşte, psihopeteşte, sihăstreşte, analfabeteşte, abandoneşte, sinucigeşte, cerşetoreşte, dictatorieşte, maniaceşte, scorpieşte, îndrăgosteşte, dezîndrăgosteşte.
Ca o lentilă în care se reflectă întregul spectru al razelor solare. Ca o oglindă fixă în mjlocul unei pieţe aglomerate dintr-un centru metropolitan. Acest gen de oameni sunt puncte de reflexie şi absorbţie (asta poate fi grav) a nuanţelor sufleteşti şi psihice ale celorlalţi. De o astfel de empatie, nebunia nu se ţine departe.
Trebuie să fie neni cu şcoală, lecturaţi, publicaţi şi recunoscuţi care au surprins tema asta, dacă ştiţi vreunu daţi un semn. Dacă urmează să fiu întrebată ce am vrut să spun, nu am un răspuns. Nu vorbesc despre mine, deşi când am presimţit postul am crezut că asta voi face. Dacă şi cât din mine e surprins printre rânduri, nu mi-e clar, mai trebuie luni sau ani de introspecţie pentru asta, timp în care probabil o să mă restructurez şi redecorez, căci aşa se întâmplă, urmând fireşte a nu mai putea regăsi vreodată ceea ce a fost pe parcurs şi s-a convertit. Deci întrebările personalizate au din start un destin retoric.
De mult, nu ştiu de când, de când îmi amintesc să fi analizat înţelesul cuvântului empatie, îmi doresc să ajung la stadiul de a intui realităţi ontologice universale. Nu specifice fiecărui om, nu-s proastă, specifice umanităţii. Care pot fi întâlnite, în diverse variante, manifestări şi latenţe, la oameni (la unii dintre ei, îmi ajunge: la cât de complexă e fiinţa umană, numai să pot intui, că atunci voi intui o mare varietate). Îmi place să cred că am intuit aici ceva existent, real, uman, nu SF. Dar ce am vrut exact să spun, asta n-o ştiu încă, pentru asta am dat la psihologie. Şi la fel de bine, se poate să fi scris mai sus mari nimicuri. Prin urmare, până nimeresc eu peste ei, spuneţi-mi dacă ştiţi neni care au dezbătut subiectul.
Murmure