Vorbe MARI

Graniţa dintre toleranţă şi critică, dintre acceptare şi nemulţumire, este acel tărâm unde contrastele nu se mai resping, unde lupul poate trăi lângă miel, unde iubirii i se întrevede sensul.

Se cască o deosebire între a tânji să-l înţelegi pe celălalt şi a accepta, atunci când nu se lasă descifrat, să-ţi sacrifici pretenţiile şi nevoile romantice impenetrabilului, ascuţitului, sfidătorului său mister. O deosebire, pe cât de remarcabilă, pe atât de inaccesibilă micimii umane.

În prima situaţie, raportul e win-win. Privilegiul de a te dovedi fascinant şi demn de a fi adulmecat sufleteşte se împacă bine cu pofta şi satisfacţia celuilalt de a te diseca, rumega, descoperi.

În a doua, primul dintre cei doi protagonişti sângerează a respingere şi umilinţă şi se întreabă de ce stau lucrurile aşa în viaţă, de parcă la întrebarea asta ar exista un răspuns. Omologul său e ocupat cu propria-i doza de dizarmonie sufletească, ceea ce înseamnă că, preţ de ceva vreme, egocentrismul îl conservă nesimţitor şi inapt de a-i aduce alinare (sau a-i face dreptate) celui tocmai rănit.

În a doua situaţie, singura alternativă viabilă din punct de vedere al atât de vehiculatei iubiri este ca protagonistul 1 să-i dea pace protagonistului 2, chit că el n-are parte de ea. Să-i zâmbească cu drag celuilalt (mă rog, ăsta-i deja un lux), în ciuda revoltei parazite pe care n-o merită, în timp ce sângerează interior.

Pentru că lucrurile nu sunt niciodată egale. Aşa spunea cineva odată.

Diferenţa dintre a tânji să-l înţelegi pe celălalt şi a-l accepta (a-l privi la fel de candid, a-l sprijini la fel de sincer, a-l necritica), atunci când nu se lasă descifrat, e remarcabilă. Şi de neconceput speţei umane, educate în spiritul fair-play al echităţii.

Numai că dragostea se întrevede numai în lipsa egalităţii sufleteşti.

Dragostea umană are vreo şansă numai când, situaţie după situaţie, unul din cei doi are lărgimea de suflet să fie mai puţin egoist. Când unul, când altul. Pentru că la starea sufletească la care am involuat, lăsată prin testament şi cultivată din faşă, dragostea ideală (aia în care deschiderea şi renunţarea sufletelor se realizează la egalitate) e realmente utopică.

Şi încă ceva: pe care îl găsiţi că teoretizează aşa frumos, ăla o duce rău cu faptele. Pentru că lucrurile nu sunt niciodată egale (nici măcar gândurile şi viaţa).

Liniştea amandinei cu cremă de acasă

Nu găseşti ceea ce ai nevoie atunci când cauţi, aşa cum nu te regăseşti pe tine atunci când te cauţi, ci când nu ai timp să te gândeşti la asta. De exemplu, atunci când sufletul ţi se umple şi mintea ţi se dezumflă, iar apoi se odihnesc împreună pe-o vânjoasă creangă de stejar, în burta străzii Ana Aslan.

Astfel descreierate, gândurile îşi iau în oraşul ăsta forma, îmbrăţişările şi învelirea de la zâmbetul complice al fiecărui zid, de la ridurile fiecărui gard şi din limpezimea fiecărui pavaj proaspăt. “Suntem tot aici, mai bătrâni şi mai aprigi, mai cuminţi şi mai candizi, la fel ca tine de altfel. Nu rămânem în urmă, nu te lăsăm în spate. Creştem în ritmul sufletului tău, ca să-ncăpem mereu în el.”

Şi deodată, îţi răsare în buricul inimii ceea ce te zbaţi cu hohote şi ambiţii să găseşti, în fiecare zi din fiecare an. Liniştea. La o amandină mică şi grăbită, în centru la ceas, în cea mai veche, cea mai bună şi cea mai urâtă cofetărie din brăila ta. Care rămâne, de ani de zile, aceeaşi. Ca un suflet.

Dacă există un loc ce nu se schimbă, ăsta e. Un loc care îţi poate smulge o linişte şi la douăjdoi de ani.

“Nu simţi, când mergi acasă, că te îmbrăţişează fiecare colţ de stradă?” mă întrebai, emoţionată şi fragilă, în urmă cu trei ani.

Atunci, nu simţeam.
Acum, mai simţi?

Ferice de cei fericiţi

“Chiar dacă omului contemporan i-ar părea dubioasă ideea că bucuriile trebuie întâmpinate cu oarecare reţinere, iar tristeţile cu gândul la bucuriile trecute (sau, mai ales, viitoare), tradiţia creştină arată, în numeroase rânduri, că tocmai acest echilibru determină măsura fericirii.

Fericirea e o împăcare chibzuită şi realistă cu ceea ce ai, cu ceea ce meriţi, cu ceea ce poţi spera. E un raport cu ceea ce ţi-a pus Dumnezeu în faţă sau îţi va da mai departe.

Bătrânii noştri spuneau că bucuriile prea multe, dar şi tristeţea neîncetată fie te-nnebunesc, fie te nesimţesc, lăsând să se înţeleagă acelaşi lucru: fericirea e o stare de cumpătare, de echilibru şi de senină autoacceptare.”

De aici