Sufleţel.

Ce cuib al haosului sunt şi eşti, când te gândeşti că toate astea pot coabita: jinduiri, neîmpliniri, vise, bântuiri, îndoieli, urlete, uri, doruri, căutări, săgetări, aspiraţii, derâderi, atrocităţi, perversităţi, abandonuri, furtuni, ruşini, chirciri, abisuri şi veşnice neînţelesuri plânse, sfruntate lipsuri, doruri neţărmuite şi nemuritoare, rugi, hule şi mii şi mii de întrebări.

Dimineaţă de casă

Sunt unele combinaţii de spaţii şi momente care taie-n carnea vie a a sufletului şi altele care alină cicatricile. Mai sunt şi cele care pulsează membrele-i fantomă. Membre-fantomă ale sufletului avem cu toţii, dar nu prea ne-am gândit la asta. Sunt amintirile unor stări perfecte, în care nu aşteptam nimic. Eram atât de mici încât nu învăţasem aşteptarea sau încă nu aflasem că aşteptăm ceva.

Apoi, tot membre-fantomă sunt acele momente în care aşteptam cu toată inima. Pe atunci pe când nu ştiam că suntem fericiţi, căci încă nu făcusem cunoştinţă cu amărăciunea. Pe atunci, trăiam vremuri atât de gustoase, încât le devoram în fiecare ungher al sufletului. După-amiaza de vară pe maidan, fratele mai mic cu genunchii juliţi, aleea spre şcoală, înzorită şi panselată, erau singura realitate.

Membru-fantomă este realitatea aia, la multă vreme după ce s-a consumat (adică atunci când îţi dai seama că a fost şi că nu se mai întoarce la tine).

De exemplu, bucătăria căminului, adineauri. Mare de fel, dar atât de calda ca niciodată încât pare măsurată fix pentru mama care fierbea ouă şi îşi bea nesul, mai devreme decât oricine. Valuri de căldură umană din calorifer şi din aragazul deschis, aburind ceţos geamul dătător spre octombrie. O perfectă dimineaţă de casă, cu cafea fiartă şi taclale prin uşa închisă, în faţa căreia amâni o secundă palparea clanţei. Cuprinzătoare secundă! destulă cât să te răsfeţi intuind starea de spirit, anticipând reacţiile familiare, construind urcuşul conversaţiei. Şi adorând bine-cunoscuta sclipire a ochilor, degetele paterne care joacă linguriţa pe masă, aburul cafelei înghiţit de cerul gurii, ca un tărâm vremelnic de vis la atingerea dintre două lumi.

O beţie de familiar.

Braţul sprijinit pe masă şi un picior peste celălalt, legănând ritmic şi voios papucul abia trezit. Sau spinarea convexă, curgătoare-n braţele încleştate pe coapse, aproape de genunchi, de acei doi genunchi ascuţind picioarele proptite în podeaua fericitei bucătării.

Beatitudinea ignorată a rădăcinilor. O certitudine născătoare de aripi. Sau, ma rog, în prezent… de aripi-fantomă.

***
Sunt unele împrejurări în care, dacă ai privi de undeva de după spaţiu (să zicem, din stânga-sus:) ) ai observa cum întreg ciclul vieţii noastre îngheaţă, timp de câte-o veşnicie, într-un moment preferat. Ei, acolo de unde ai privi dacă ai putea, nu contează ce vârstă ai şi nu poţi fi “prea mare” pentru fericirea de la 10 ani, căci cronologia e un termen extraterestru. În afara timpului, regulile jocului nostru nu mai înseamnă nimic. Toate momentele în care ne asortăm cu veşnicia sunt la-ndemână, toate vârstele fericirii acoperă pământul şi membrele-fantomă sunt specii de basm, aşa ca zânele. Căci de ce ai mai avea nevoie să visezi la zâne, când le eşti vecin?