odată tot te-nveţi tu minte

“Totul se află pururea în schimbare, se preface neîncetat. Nimic nu rămâne în aceeaşi stare, ci se schimbă sau  se desăvârşeşte: în bine sau în rău. Nu vom putea învăţa să fim smeriţi, până ce nu vom îndura multe dureri în inimă.

Dumnezeu stă deoparte, îngăduie să primim durerea sub coasta stangă, să vedem ce miasmă avem acolo, să spunem: “M-a muşcat chiar de inimă, oh, şi nu-l pot ier- ta!” Cum să nu-l poţi ierta, când şi tu eşti la fel ca el, când şi tu ai mâniat pe mulţi în acelaşi fel?

Învaţă acum să fii liniştit! Nu ne vom putea deprinde să fim smeriţi până ce nu vom îndura multe dureri în inimă”.

Stareţul Tadei de la Mânăstirea Vitovniţa

ce mai monstruozitate

sunt unii oameni care se nasc monştri. nu ştiu să zic acuma de ce. nu fizic – asta e o tragedie, ci sufleteşte. asta e o mare responsabilitate şi o sursă inestimabilă de disperare, pentru că ei tre să se lupte toată viaţa să redevină oameni, după cum le-a fost dat.

încă ceva: cât timp sunt mici (adică până la o anumită vârstă, variază de la unu la altu), nu se vede ce-i cu ei. uneori, tendinţele şi actele lor par aşa, cam nepotrivite, cam discordante. atunci lumea se-ncruntă un minut ca la răţuşca cea urâtă, dar atât. că doar e pui şi e în creştere, there is nothing wrong with them.

şi ei trec peste cu o mare mobilitate, căci aşa se întâmplă în copilărie, când ai toată viaţa înainte şi vrei să te faci explorator. dar pe urmă cresc şi începe să se vadă. ei s-au născut monştri. iar asta nu funcţionează la fel ca pentru răţuşca cea urâtă, căci ea de când s-a prins că-i lebădă, n-a mai avut altceva de făcut decât să rămână aşa. în schimb, nimeni nu vrea să rămână monstru: ăştia nu sunt făcuţi să trăiască pe pământ. aşa că pseudo-monştrii au ceva de furcă. după negare şi furie, trebuie să treacă prin valea deznădejdii şi a resemnării, dar să nu care cumva să le rămână oasele pe acolo. pe urmă au de înfruntat oglinda, conştiinţa şi privirile multă vreme, poate întreaga viaţă.  şi în tot timpul ăsta, miza nici măcar nu este supravieţuirea: este recâştigarea statului de om.

dezlânări hibernale

n-am voinţă deloc de vo doo zile, îs o victimă a vremii care va să vie & i enjoy it (mai e ceva pân-oi suporta consecinţele so wtf?).

în forul interior, ca într-o încăpere vibrând în alb, cu ferestre mari şi perdele transparente abia-spălate, e un haos lin. o aşteptare de-aia de catâr nebătut, neabătută, dar de altfel cuminte, a primei ninsori. pe scurt, mă simt ca în ultima săptămână de şcoală, aia de dinaintea vacanţei.

e drept, replica zilei e “adună-te fată hăi”. dar voinţa nu e omnipotentă, aşa mi-a spus azi o profă zen în timpul seminarului matinal, ăla în care ne-a lecturat din victor frankl, c-un blând jazz de sezon pe fundal.

aşa că ce mă-sa, mi-am legat fedeleş supraeul de cel mai solid brad din piaţa băneasa şi pot să bântui pe gettyimages după christmas, fun & snow images cât vrea muşchii mei. am poftă de fulare şi gentuţe roş-verzi, cu reni dacă se poate, mamă ce aş vrea să mi le fac singură. şi dacă mă copchilăresc ce. îs imatură, ţâfnoasă, cu toane sau doar molcomă şi inutilă şi mâine o să vreau să şterg postu ăsta, so what, it’s that time of the year.

dacă îmi legăn un pantof după altu poate lungesc bulevardu şi dacă vă-mpiedicaţi de mine, mare scofală, de nu eram eu era altcineva plus tuturor ne vine rându. că mă grăbesc să cuprind întreg asfaltu şi toată intersecţia în zăpada din capu meu, iar pentru asta tre să vă izbesc cu o geantă ba un umăr ca să simt că schiez, asta e, mâine o să-ţi vină ţie rându să fii prost-crescut şi în fond, ţi-ar lipsi dacă n-ai păţi-o, it’s that time of the year, isn’t it?

dacă te-mbrăţişez exuberant când tu n-ai dormit deloc azi noapte şi vine şi autobuzu abia când ţi-ai aprins şi tu ţigara ce, noaptea asta nu dorm eu şi maine o să m-alinţi tu vioi şi imun la lipsa de reacţie, de-aia incongruenţele-s atât de amuzante this time of year.

dacă mi-e imposibil să mă uit la altfel de filme decât cu zăpadă şi crăciun ce, mă dedau clişeelor holiudiene şi nu-mi pasă nene că-s goale de substanţă că am eu destulă. o să bat din palme ca zănatica, o să mă hlizesc la toate fazele nereuşite ca un copchil care-a aşteptat doo săptămâni să ajungă la cinema şi uite aşa cu puţin noroc o să consum la calorii râzând cât să compensez întreaga ciocolată neagră.

dacă te bat la cap complet unfair şi caut ceartă pe pantalonii de trening ce, oricum se sfârşeşte-n hohote ca-n filmele cu meg ryan şi râsul stimulează, nu-i aşa, imunitatea, this time of year.

şi dacă scap în cana generoasă cafeaua uitată ritualic în filtru (dar vaai, mai mult de trei căşti pe zi micşorează sânii ce ne facem), pe urmă-n vârf de pat cocoţ mă-nconjor de cărţi neterminate multe, ce? şi dacă pui tu jazzu meu neserios ca mine, că mă unge pe suflet şi dacă nu termin nici una nici acum şi dacă te trezesc chiar acum şiii, dacă ăsta-i cel mai lousy post al meu scris ever şi nu-mi pasă, ce? … it’s that time of the year, isn’t it?

Tu cât de nefericit eşti?

“Mă numesc Miscodan Mirela şi am 33 de ani .

Mă adresez dumneavoastră în speranţa că mă veţi ajuta să depăşesc acest impas în care mă aflu, împreună cu fetiţa mea în vârstă de 5 ani.

În aprilie 2005, în vinerea de dinaintea Paştelui, mergeam cu soţul şi fetiţa, pe atunci în vârstă de 1 an şi 6 luni, la Botoşani să petrecem sărbatorile de Sf. Paşti la părinţii mei, când în apropriere de Buzău un accident auto a curmat viaţa soţului meu, iar eu am paralizat de la gât în jos în urma unei fracturi la coloana cervicală şi fetiţa a scăpat cu o lovitură la timpan. Eu eram la volan, un şofer ne-a şicanat în trafic, mi-a frânat în faţă brusc şi ne-am răsturnat de trei ori pe câmp. Am locuit în Bucuresti până la accident, am avut o firmă de selecţie şi plasare forţă de muncă, acreditată pe intern şi extern.

De atunci, viaţa noastră s-a schimbat, este un lung şir de chin şi suferinţă; sunt despărţită de fetiţa mea împotriva dorinţei mele, din cauza situaţiei: ea este la familia surorii mele. Fetiţa s-a ataşat şi integrat în famila surorii mele, le spune lor mama şi tata de la accident. Momentan ea nu ştie că sunt mama ei, la sugestia unui psiholog de la “Protecţia copilului”, care ne-a recomandat să nu-i mai arătăm fotografii din trecut şi să mă viziteze mai rar, pentru că fetiţa a plâns foarte mult la început după mine, (eu am fost în spital 3 luni) şi avea coşmaruri noaptea.

Iar eu dintr-o persoană independentă cu o mică afacere am ajuns dependentă 24/24 de mama mea în vârstă de 67 ani, foarte bolnavă (lombosciatică, insuficienţă cardiacă, osteoporoză, reumatism, probleme la coloana cervicală).

Sunt paralizată total.

Am nevoie de foarte multe lucruri: întoarcere cu cearceaful din 2 în 2 ore, să-mi dea cineva de mâncare, de băut, să-mi facă baie, igienă personală, kinetoterapie, lucruri care pe mama mea o depaşesc, iar eu sufăr enorm. Momentan eu locuiesc la Botoşani la mama mea.
Veniturile persoanelor cu handicap gr.1 grav sunt foarte mici, respectiv 271 ron. Nu-mi pot permite să plătesc o îngrijitoare, iar mama mea nu mai poate. Se mai fac implanturi cu celule stem în China sau prin Moscova, care ar mai ajuta la refacerea stării de sănătate, dar, la fel, nu-mi pot permite.
Deasemenea, am nevoie de un pat adaptat gradului de infirmitate şi de o bicicleta specială pentru exerciţii.

Tatăl meu a murit şi el în martie 2006, a facut accident vascular.
Nu am fost niciodată la mormântul soţului meu, nici la înmormantare, eram la reanimare. El este îngropat în Bucureşti.

Apelez la dumneavoastră să mă ajutaţi să găsesc un sponsor care să-mi plătească salariul pentru o îngrijitoare, pentru că nu vrea să lucreze nimeni 24 ore cu 430 ron, cât plăteşte statul pentru 8 ore.

Vă rog din suflet să ne ajutaţi.

Telefon 0231544786; 0766301310.

Vă mulţumesc.”

Să n-aud pe nimeni că dacă nu-i aşa, că sunt atâtea anunţuri de-astea, că de ce-i trebuie bicicletă dacă oricum e paralizată. Şi eu mi-am pus ultima întrebare şi încă nu m-am lămurit. Dar e ăsta un argument îndeajuns de invulnerabil şi de puternic, încât să fac gură?

Şi dacă nu-i aşa, ar putea fi. E fezabil, e înspăimântător de crud, de “n-o să mi se-ntâmple tocmai mie”, nu vezi că tocmai de asta eşti atât de sceptic? E un scenariu catastrofic, de ce să ne încărcăm cu energie negativă, ce mama mă-sii. O mâncare prea greu de digerat pentru stomacul nostru de bebeluş.

Şi dacă nu-i aşa, cu atât mai mult, ia încearcă să-ţi imaginezi pe bune cum ar fi să se întâmple aşa ceva cu viaţa ta. Reuşeşti?

Şi eu am imunitate la realităţi de-astea… de ştiri. Parcă peste câteva minute n-o să mă detaşez, parcă n-o fac puţin câte puţin pe măsură ce tastez. Nu suntem capabili nici măcar să trăim virtual o asemenea dramă, în toate detaliile. Nu suntem, parcă nu ştim. Şi cine şi-ar dori-o, chiar şi virtual, e puţin iad în asta.

Iar ea nu are de ales.

Doar… gândeşte-te pe bune la asta, puţin de tot, cât rezişti.

Calu’ verde pe perete