e cel mai frumos cuvânt de azi. ştiu sigur, mi-a şoptit mie dimineaţa. uite o glugă roşie pe zebră, se iţeşte înfumurată de sub un rucsac cu jeanşi, dacă mă ţin după ea unde mă duce? dacă aş alege cu totul alt drum sau pe-ăsta sau pe-ăla sau pe-ăla, oare unde ajung? dar oare rămân tot eu?
linişte şi scârbă. blogul ăsta a devenit jurnal. ce prostie. nu mai înţeleg nimic din el. oare înţeleg mai mult din mine?
nu e uşor, dar nuuu, antonimul lui uşor nu-i greu, căci greu nu reflectă valurile şi abisul. deci nu-i nici greu. (asta-i de bine nu? 
) atunci, să facem noi un antonim, să-i zicem lu-la. lu-la. cu pauză scurtă şi l gâdilat ca o bomboană de căpşuni. lu-la.
numa prostii spun. opusul lui uşor nu-i greu, da nu-i nici lu-la. e om.
ce, cum? cine-a zis că adjectivul nu poate fi antonim cu substantivul? cine-a zis că n-o să iau examenu ăsta, ştiu sigur? cine-a zis că în 24 de ore în vîrstă nu poţi s-acumulezi cât în 10 luni de liceu? cine-a zis că dacă începe aşa, nu duce nicăieri bine? cine-a zis că ştiu mai bine decât acum 3 ani? cine-a zis facă-se după credinţa ta? cine-a zis că mă sperie puţin situaţia, după-atâta timp, mă tem de-o labilitate psihică? cine-a zis în final, rămâi doar tu cu tine? cine-a zis că ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte? de când scrie asta în telefonul meu doar doar n-aş mai trece în fugă peste, pentru că taie-n carnea conştiinţei? cine-a zis nu-ţi pierde curajul? cine-a zis puteai să mori la 5 luni, dar uite-te? cine-a zis că omul e modelat de context? cine-a zis că am zis nu, nu? cine-a zis nu ştiu mă, aşa sunt eu? cum mă, aşa eşti tu, de unde să ştii cine şi cum eşti, dacă tu deja ţi-ai fixat pattern-uri şi definiţii la nici treizeci de ani, ca un bârlog pe care ţi-l decorezi cu drag şi-i zici acasă, pentru că uite, nu ţi-e aşa de frig aici, ai un acoperiş, niţel muşchi printre dejtele de la picioare şi păsările cântă dimineaţa. deci e bine, here must be home, this must be me, ce bine mi-e c-o certitudine. dacă aş pleca acuma mai departe cine ştie unde aş ajunge, nici nu vreau să mă gândesc: am ce risca. mai bine stau, încă o oră, încă o zi, să ne gândim, ce atâta grabă, mai e timp, şi-a zis oblomov cel blând până la sfârşitul vieţii. şi puţin, doar puţin mai încolo, peste deluşorul cela de pe care-ţi cântă păsările, se terminau certitudinile şi începea viaţa.
dar dacă aşa eşti tu.
nu, nu vorbesc cu tine. sau cu tine. ştiu c-aşa ţi se pare. asta e fascinant pe blog, că îţi dă voie să trăieşti paradoxul de a urla din toţi plămânii, fără să zgârii în ureche pe cineva. să urli cu faţa schimonosită, fără să ridici tonul. să scuipi tot, fără să atragi atenţia. să spui orice, fără să conteze. peste două postări, se uită. poţi să dai totul, fără să bănuiască nimeni din cei cărora te dai. poţi să te consumi până aproape de limită, să te întinzi cu maţele pe-afară pe strada principală, că nu eşti observat… la câţi o fac. fiecare se preocupă de estetica propriei expuneri. şi dacă te observă, uită la timp. nici mai devreme, nici prea târziu. catharsis cu şi fără spectatori. îţi joci rolul, ca mine până acum sau te joci pe tine, ca mine acum, fără trac, de parcă-ai avea reflectoarele-n faţă, ai fi high şi spectatorii toţi doar o mare oglindă mută. implicare completă în sarcină, neagasată de interfering anxiety generată de prezenţa ălorlalţi.
cine-a zis că nu există cale de întoarcere? cel care ştia că n-ai pentru ce să te întorci: uite câte căi pe care să înnaintezi.
cine-a zis că am crezut că ştiu mai multe? unu care şi-a dat seama (a dat Domnu!): încrederea în sine e vicleană şi insidioasă ca un şarpe, te loveşte sub centură tocmai când credeai că tu oricum nu deţii aşa ceva; e puternică, instinctuală şi nefondată. şi, atenţie, e o variabilă confundată. de asta te surprinde, lovindu-te în plin. nu controlezi situaţia, nu controlezi nimic. oricând you get this feeling (că deţii controlul), e clar că-ţi trebuie o ieşire din scenă, o gură de aer, o intrare în biserică, o retragere în rugă, o fugă peste văi şi dealuri, în alt peisaj, în alt film, care să-ţi amintească ce vastă e viaţa, ce abis e omul şi ce criză de locuri de aruncat ancore e în lumea asta frumoasă. cu asta m-aş hazarda să-mi încep o afacere: cu locuri de aruncat ancora.
cine-a zis da dacă aleg astalaltă, unde ajung, unde ajung? ăla care nu s-a prins că nimeni nu i-a promis vreodată răspunsul la întrebarea asta. ni s-a oferit viaţa, nu şi răspunsurile. de ce aştepţi răspunsul, în loc să îl afli? nu te-ai prins încă, asta cu întrebările e o metaforă: a întreba nu înseamnă a interoga verbal, în limbaj; a întreba înseamnă a păşi. pas după pas, oriunde l-ai pune: sapi întrebarea aşa cum construieşti o şosea. nu când dezbaţi şi reflectezi – abia când păşeşti, abia atunci întrebi. aşa că dacă vrei răspunsuri, apucă-te odată şi-ţi construieşte întrebarea, pas după pas, zi după zi. răspunsul este la sfîrşitul construcţiei. la fel cum nu poţi privi stelele decât după ce consumi ziua.
cred că, la fel ca-n pilda talanţilor, înainte de fi trasă la răspundere despre cum am trăit viaţa asta pe care am primit-o, o să îmi fie adresată întrebarea eminiatorie: dacă am trăit-o. …sau am înlemnit de frică? am construit întrebări, sau am aşteptat răspunsuri? am îndrăznit? am făcut primul pas? şi încă unul, şi încă unul, şi încă…de şaptezeci şi şapte de ori cîte şapte, ca iertarea? sau nu, căci vezi tu Doamne, nu ştiam unde să-l pun: dacă nu mi-ai zis?!
lipsa de curaj e un păcat capital, nu-i aşa?
***
numa prostii. bine că-i doar un blog. poate aşa, împroşcându-le dezordonat, mă limpezesc şi în sfîrşit încep să cresc. că altfel nu ştiu cum, ştiu doar că trebuie neapărat s-o fac, că nu mai pot să nu.
nu ştiu ce are wordpressu de nu mai primeşte cu embed nici un clip, nici dp youtube, nici dp vodpod. dar melodia asta trebuie ascultată. ştiu cât de futile sunt emoţiile şi cum ne joacă amărâtele pe dejte. nu le dau credit. dar emoţia înfiorată de climaxul melodiei ăsteia, o risc. pentru că nu se consumă dintr-o dată, ci lent, precum carbohidraţii. pentru că nu te lasă wasted. ci te încarcă. pentru că dacă o asculţi atunci când eşti una cu pământul, ajungi să-l săruţi precum ion rebrerian, ameţit de recunoştinţă.
şi vei mulţumi pentru durerile lumii ăsteia
pentru sfâşiere
pentru zâmbetele înecate în lacrimi
pentru furia înecată în speranţă
pentru umilinţa estompată-n recunoştinţă
pentru bucuria copleşitoare
pentru libertatea primită-n plin
şi amară ca tinctura de echinaceea
la care nu aş renunţa pentru nimic
pentru că trăieşti
şi nu există nimic mai minunat deocamdată
decât viaţa asta care te trage la sorţi
care te loveşte în coşul pieptului
şi decât melodia asta.
şi dacă mă ţin şi dacă nu după gluga roşie de pe zebră, nu mă sperie unde ajung, pentru că ştiu că o să obosesc, ca aseară cu alea cinci autobuze care oare unde mă duceau, aşa că la un moment dat o să fac stânga-mprejur înspre mine. ce dimineaţă limpede.
Murmure