Firescul stă în lucrurile simple, la fel ca şi în cele triste. De obicei, convertirile bruşte (de la o stare la alta, de la o relaţie la alta, de la o credinţă la alta) nu sunt fireşti. Lucrurile fireşti nu se întâmplă brusc… mai degrabă eu le percep aşa. Ele lucrează în subterană, mocnesc atâta vreme cât au nevoie. Şi fiecare lucru are nevoie de vreme, nu prea multe fenomene de valoare (+ sau -) se întâmplă peste noapte. Pân la urmă, minunile îs de domeniul divinului. Şi oi avea io un sâmbure de divin intrinsec, da doar n-am cum să afirm că m-am ocupat de el să dea rod, aşa că de unde pretenţia la minuni.
Nu, firescul înseamnă trudă şi răbdare… şi demulte ori, înseamnă NU să nu se întâmple nimic, dar, clar, să nu vezi cum şi când se întâmplă… E tricky, e în subterană 
)
Şi ziceam de tristeţe. Da. Eşti trist de multe ori, ce mama mă-sii, e multă tristeţe în viaţă, în natură, în artă, în oameni. În mama, în mine, în prietenii mei, în relaţiile dintre ei,
în oamenii care îmi fac rău, în oamenii care îmi întorc spatele,
în ăia care tac şi în ăia care vorbesc o grămadă,
în mine câd vorbesc o grămadă şi râd o mulţime,
când zbor pe scări, atrag toate privirile, păşesc arogant şi privesc puternic,
în mine când răspund calm, încurajez, zâmbesc cu toată privirea
şi apuc ferm braţul celuilalt, în mine când
mi se spune eşti diplomată, controlată şi conduci discuţia, iar eu privesc
neclintit şi mă controlez în continuare,
în mine când mă claxonezi şi nu întorc privirea,
când mă studiezi şi te ţintesc atât de neechivoc încât te dai de gol imediat,
în mine când îţi răspnd da, am nervi pe tine dar îmi trece în câteva minute, gata mi-a trecut
şi zâmbesc,
în mine când te mint că sunt bine n-o să mor,
când mă mint că nu sunt bine o să mor,
în mine când urlu poate consum durerea dar ea nu se consumă aşa,
când dansez poate uit durerea şi ea se face uitată,
dar numai câteva melodii,
în mine când nu te sun mama, ca să nu mă simţi
şi te mint că sunt la examen ca să nu mă suni,
în mine când nu te sun tata dar te strig în gând,
în mine, în toţi oamenii mei, în toţi oamenii lor şi în baba florica nevăzătoarea
care plânge în ploaie unde mă duc eu la maria rosetti la
tramvaiul 5, în ţiganii care au atacat-o azi noapte şi în
moşu ei pe care îl urăşte, a luat-o la 37 de ani ea nu a vrut să se mărite,
a silit-o şi acuma iar s-au bătut şi el a plecat,
ori tu eşti bre moşu ei, îl întreb (a venit în linişte şi s-a instalat în stânga fără
nicio vorbă, ea nici nu l-a văzut, e oarbă)
şi el tace şi dă din cap, apoi zâmbeşte cum n-am văzut de blând,
de fapt e şi el trist, de asta e blând şi
ea e tristă, aşa că urăşte.
şi nelu de la telefon care cum să vină tocmai din craiova domnişoară şi are
şi el greutăţile lui, i-a murit tatăl, ea are fată, are rude aproape,
dar nu răspund la telefon, la niciunul din celelalte trei numere pe care
le are mototolite în sân pe un cartonaş şi o foaie dictando.
şi vânzătorul de la iaurt e trist, trebuie să avem resect pentru oamenii în vârstă,
acuma ce să facă, da ce-au făcut toată viaţa e n-au şi ei un rost, o pensie
acuma, în anii optzeci mânau caprele pe străzi pe-aici, că
de atunci îi ştie, de ce nu s-au dus la ţară dacă le plăcea aşa, acum
i-au scos din casă că stăteau cu chirie şi a fost şi protv-u
şi nu se înţelege nici cu fiică-sa, namila aia, mare-i Doamne, ei,
îs mai multe… dar ce gest minunat aţi făcut,
are şi el, tristul, o fată de 37 de ani şi un nepot de 17 jumate,
de vârsta dumitale aproape, mai mare, îmi zice celălalt, de 5 minute îmi zâmbeşte,
nu-i mai mare, a nuuu? nu se vede, eu vă spun doar ce se vede,
ce prost eşti, nu vezi că trece pe lângă mine, că e cel mai prost moment, că vorbeşti peste omu ăsta, că sunt nespălată pe cap, cu tenişii leorcă şi dacă stau aici calmă sigur am un motiv
mai puţin superficial decât încercările tale nepiperate de a impresiona,
nu vezi ce prost eşti, altfel de ce îţi spijini mâna cu verigheta la spate atât de nenatural,
ce trist…
oamenii sunt diferiţi, dar sunt toţi trişti.
am obosit. am uitat că după ce mă descarc, obosesc.
firesc… oboseala şi tristeţea sunt fireşti. oboseala şi tristeţea mea din ultimele zile. şi sănătoase.
nesănătoase şi nefireşti sunt situaţiile euforice, oamenii care închid ochii, eu când închid ochii, nopţile care se prefac că a doua zi nu există, momentele în care droghezi luciditatea. ambiguitatea şi slăbiciunea permise sunt nefireşti. oboseala luptei şi tristeţea care din când în când devine prea grea pentru a fi purtată în linişte sunt fireşti. şi sănătoase.
pentru că îs om, nu înger. aşa că de ce să mă prefac că sunt.
Murmure