Arhiva pentru mai, 2009

prostii fireşti

Firescul stă în lucrurile simple, la fel ca şi în cele triste. De obicei, convertirile bruşte (de la o stare la alta, de la o relaţie la alta, de la o credinţă la alta) nu sunt fireşti. Lucrurile fireşti nu se întâmplă brusc… mai degrabă eu le percep aşa. Ele lucrează în subterană, mocnesc atâta vreme cât au nevoie. Şi fiecare lucru are nevoie de vreme, nu prea multe fenomene de valoare (+ sau -) se întâmplă peste noapte. Pân la urmă, minunile îs de domeniul divinului. Şi oi avea io un sâmbure de divin intrinsec, da doar n-am cum să afirm că m-am ocupat de el să dea rod, aşa că de unde pretenţia la minuni.
Nu, firescul înseamnă trudă şi răbdare… şi demulte ori, înseamnă NU să nu se întâmple nimic, dar, clar, să nu vezi cum şi când se întâmplă… E tricky, e în subterană :) )

Şi ziceam de tristeţe. Da. Eşti trist de multe ori, ce mama mă-sii, e multă tristeţe în viaţă, în natură, în artă, în oameni. În mama, în mine, în prietenii mei, în relaţiile dintre ei,
în oamenii care îmi fac rău, în oamenii care îmi întorc spatele,
în ăia care tac şi în ăia care vorbesc o grămadă,
în mine câd vorbesc o grămadă şi râd o mulţime,
când zbor pe scări, atrag toate privirile, păşesc arogant şi privesc puternic,
în mine când răspund calm, încurajez, zâmbesc cu toată privirea
şi apuc ferm braţul celuilalt, în mine când
mi se spune eşti diplomată, controlată şi conduci discuţia, iar eu privesc
neclintit şi controlez în continuare,
în mine când mă claxonezi şi nu întorc privirea,
când mă studiezi şi te ţintesc atât de neechivoc încât te dai de gol imediat,
în mine când îţi răspnd da, am nervi pe tine dar îmi trece în câteva minute, gata mi-a trecut
şi zâmbesc,
în mine când te mint că sunt bine n-o să mor,
când mă mint că nu sunt bine o să mor,
în mine când urlu poate consum durerea dar ea nu se consumă aşa,
când dansez poate uit durerea şi ea se face uitată,
dar numai câteva melodii,
în mine când nu te sun mama, ca să nu mă simţi
şi te mint că sunt la examen ca să nu mă suni,
în mine când nu te sun tata dar te strig în gând,
în mine, în toţi oamenii mei, în toţi oamenii lor şi în baba florica nevăzătoarea
care plânge în ploaie unde mă duc eu la maria rosetti la
tramvaiul 5, în ţiganii care au atacat-o azi noapte şi în
moşu ei pe care îl urăşte, a luat-o la 37 de ani ea nu a vrut să se mărite,
a silit-o şi acuma iar s-au bătut şi el a plecat,
ori tu eşti bre moşu ei, îl întreb (a venit în linişte şi s-a instalat în stânga fără
nicio vorbă, ea nici nu l-a văzut, e oarbă)
şi el tace şi dă din cap, apoi zâmbeşte cum n-am văzut de blând,

de fapt e şi el trist, de asta e blând şi
ea e tristă, aşa că urăşte.

şi nelu de la telefon care cum să vină tocmai din craiova domnişoară şi are
şi el greutăţile lui, i-a murit tatăl, ea are fată, are rude aproape,
dar nu răspund la telefon, la niciunul din celelalte trei numere pe care
le are mototolite în sân pe un cartonaş şi o foaie dictando.
şi vânzătorul de la iaurt e trist, trebuie să avem resect pentru oamenii în vârstă,
acuma ce să facă, da ce-au făcut toată viaţa e n-au şi ei un rost, o pensie
acuma, în anii optzeci mânau caprele pe străzi pe-aici, că
de atunci îi ştie, de ce nu s-au dus la ţară dacă le plăcea aşa, acum
i-au scos din casă că stăteau cu chirie şi a fost şi protv-u
şi nu se înţelege nici cu fiică-sa, namila aia, mare-i Doamne, ei,
îs mai multe… dar ce gest minunat aţi făcut,
are şi el, tristul, o fată de 37 de ani şi un nepot de 17 jumate,
de vârsta dumitale aproape, mai mare, îmi zice celălalt, de 5 minute îmi zâmbeşte,
nu-i mai mare, a nuuu? nu se vede, eu vă spun doar ce se vede,
ce prost eşti, nu vezi că trece pe lângă mine, că e cel mai prost moment, că vorbeşti peste omu ăsta, că sunt nespălată pe cap, cu tenişii leorcă şi dacă stau aici calmă sigur am un motiv
mai puţin superficial decât încercările tale nepiperate de a impresiona,
nu vezi ce prost eşti, altfel de ce îţi spijini mâna cu verigheta la spate atât de nenatural,
ce trist…

oamenii sunt diferiţi, dar sunt toţi trişti.

am obosit. am uitat că după ce mă descarc, obosesc.

firesc… oboseala şi tristeţea sunt fireşti. oboseala şi tristeţea mea din ultimele zile. şi sănătoase.
nesănătoase şi nefireşti sunt situaţiile euforice, oamenii care închid ochii, eu când închid ochii, nopţile care se prefac că a doua zi nu există, momentele în care droghezi luciditatea. ambiguitatea şi slăbiciunea permise sunt nefireşti. oboseala luptei şi tristeţea care din când în când devine prea grea pentru a fi purtată în linişte sunt fireşti. şi sănătoase.
pentru că îs om, nu înger. aşa că de ce să mă prefac că sunt.

as i said.

mi-am închis blogul pentru că el e mai transparent decât mine. aşa că într-o bună zi mi-am zis, gata domle, nu se intră încălţat în sufletul unui om, da nu se intră nici pe furiş şi pe pitite, ca hoţii. aşa că, cine vrea să ştie cum mă simt, să mă sune.

acuma o să mi-l deschid, că nu îmi mai doresc ca unii-alţii să vrea să ştie cum mă simt.

dimineaţa

când mă trezesc şi te mângâi pe cap,
trec pe lângă tine încercând să nu te ating
ridic piciorul cu grijă, lungă eşti Doamne,
îmi încordez spinarea
în acelaşi timp
să nu dau cu capul de patul de sus
ce mai, e un chin să cobor
mi se pune cârcel până
pun piciorul în pământ.

deschid computerul, ţiuie
şi ăsta, parcă n-a fost de ajuns alarma de la telefonul
tău, care mi-a torturat o oră de vis şi
tot eu am închis-o.
bine că te foieşti acuma. din vârful
picioarelor dărâm cana
rămasă de-aseară.
în ultima clipă o prind, lovindu-mă în colţ
de birou, înjur în gând,
îmi vine să ţip, dar
tu respiri neauzit, părul ţi-acoperă obrazul, iar
pătura o strângi sub cap,
aşa că dau fuga să închid geamul până trece
şi salvarea asta urlând spre eroilor.

ce bine e când nu te trezeşti singur
pe lume.

la 23 de ani

toate situaţiile
se caţără pe mine în disperare
se îngrămădesc încrâncenate
le scutur dar trec înapoi
tăcute
umplându-mă de sânge cu buzele strânse.

atâta vrajbă n-am mai văzut
am ce să învăţ de aici.

toate situaţiile se ţin scai de mine
fără ieşire
pentru că ştiu
că dacă ies, îmi înfig tinereţea-n ele.

some notes on Bach and Haydn

Charles Bukowski

it is quite smth to turn your radio on
low
at 4:30 in the morning
in an apartment house
and hear Haydn
while through the blinds
you can see only the black night
as beautiful and quiet
like a flower.
and with that
smth to drink,
of course,
a cigarette,
and the heater going,
and Haydn going.
maybe just 35 people
in a city of millions listening
as you are lstening now,
looking at the walls,
smoking quietly,
not hating anything,
ot wanting anyhing.
existing like mercury
you listen to a dead man’s music
at 4:30 in the morning,
only he is not really dead
as the smoke from your cigarette curls up,
is not really dead,
and all is magic,
this good sound
in Los Angeles.
but now a siren takes the air,
some trouble, murder, robbery, death…
but Haydn goes on
and you listen,
one of the finest mornings of your life
like some of those when you werevery young
with stupid lunch pail
and sleepy eyes
riding the early bus to the railroad yards
to scrub the windows and the sides of trains
with a brush and oakite
but knowing
all the while
you would take the longest gamble,
and now having taken it,
still alive,
poor but strong,
knowing Haydn at 4:30 a.m.,
the only way to know him,
the blinds down
and the black night
the cigarette
and in my hands this pen
writing in a notebook
(my typewriter at this hour would
scream like a raped bear)
and
now
smehow
knowing the way
warmly and gently
finally
as Haydn ends.
and then a voice tells me
where I can get bacon and eggs,
orange juice, toast, coffee
this very morning
for a pleasant price
and I like this man
for telling me this
after Haydn
and I want to get dressed
nd go out and find the waitress
and eat bacon and eggs
and lift the coffee cup to my mouth,
but I am distracted:
the voice tlls me that Bach
will be next: “Brandenburg Concerto No. 2
in F major,”
so I go into the kitchen for a
new can of beer.
may this night never see morning
as finally one night will not,
but I do suppose morning will come this day
asking its hard way -
the cars jammed on freeways,
faces as horrible as unflushed excreta,
trapped lives less then beautiful love,
and I walk out
knowing the way
cold beer can in hand
as Bach begins
and
this good night
is still everywhere.

Pagina Următoare »


"A recunoaşte dreptul celuilalt de a fi el însuşi poate însemna recunoaşterea dreptului său de a mă ucide. Dar dacă stabilim o limită dreptului celuilalt de a exista, lucrul acesta devine nedrept."

"Scânteia divină să n-o pierdem!

Această lumină în noi... Noi n-o putem stinge, dar ne stingem noi faţă de ea.

Nici o clipă să nu apună. Să nu fie apus, să nu fie noapte în noi."

"Omul poate merge la moarte şi se poate justifica pe căi proprii, egal valabile."
Sa pastram Romania curata!

Zi de zi

"Suntem şi trebuie să fim slobozi a face binele şi a veni în ajutorul aproapelui nostru: nici o lege, nici un regulament, nici o formă de orice fel, nici o precauţie sau teamă, nici un motiv de tipul "să nu se spună că...", ori "să nu pară că...", nu ne poate fi stavilă, pretext, justificare." (N. Steinhardt)