hei, voi :)

nu vreau decât să mulţumesc şi nu ştiu cum, dacă spun mulţumesc, e aşa firav şi irelevant… dar mulţumesc din toată inima pentru lucrurile mici precum gurile de aer, de la oameni care continuă sau încep să îmi încercuiască temelia sufletului ca nişte pietre protectoare.

se ştiu ei… sau se simt. iar unii nici nu bănuiesc. nu e numai Lulu cea raţională şi frumoasă; nu e numai Ciupa, de fiecare dată mai bună ca o cafea tare sau ca un fresh de portocale; nu-i doar proful meu simplu, firesc şi ideal, care a reprogramat examenul pentru doar trei studenţi şi care mi-a printat, nesilit de nimeni, materialele pentru proiect, şi din prezenţa căruia plec mai chill decât după orice fum. nu doar denis, care şi-a luat prosopul în geantă ca să ne ştergem pe picioare după :), nu doar ems, care nu-şi mai vede capul de treburi, dar nu uită să îmi aducă şi deo pe lângă demachiant şi crema de corp, deşi eu am uitat că am nevoie.

voi, şi nu doar voi, dragii de voi… sărumâna…

cu juma de an nu se face primăvară… :)

în ianuarie, îmi notam în agenda cu pokemon:

“uneori, să-ţi găseşti locul, să-ţi găseşi locuşorul într-un puzzle îţi ia mult, nu ca-n filme, ca în casetele inspiraţionale, ca în autobiografii de succes. îţi ia mult, decurge lent şi cu asperităţi. nici măcar nu ai certitudinea. dar e o probabilitate de 99%. (p<0,01 )
aşa că rămâi, rămâi, rămâi. răbdare. dk pierzi timpul, nu l-ai pierdut degeaba. l-ai petrecut încercând. asta presupune să încerci, să păşeşti, să trăieşti. nu să fugi de la una la alta, căutând love at first sight în toate. sau aşa cred io la douăjdoi de ani jumate.”

în iunie, îmi notez în agenda de la S:

“cel mai greu îmi e să am răbdare, cred că mai greu dkt orice.
să am răbdare =
= să fac concret paşi mici, mici, mici, imperceptibili, aparent inutili, dar perseverenţi şi mici, mici;
= să dau socoteală pentru partea (foarte) vizibilă de latenţă şi lentoare;
= sa trăiesc multe multe momente de descurajare şi lipsă de sens, după care neapărat să ies din ele;
= !!! pericolul permanent de a pierde / uita / confunda direcţia.

citesc de-astea:

“ai o idee şi treptat începi să întâlneşti obstacole… dk te sperii şi abandonezi lupta, eşti un învins. dk perseverezi i nu reuşeşti, cel puţin ai gustat deliciile luptei şi te-ai pregătit pentru următoarea bătălie. dk ai învins, atunci ai marea satisfacţie a strădaniei împlinite aşa.” (nenea carol roman)

“o voinţă puternică schimbă pe loc cea mai cumplită nenorocire într-o stare suportabilă.” (stendhal)

un prieten îmi spune aşa:

“viaţa merge înainte. crede-mă că fiecare moment ţi-e dat cu un scop şi întotdeauna vei avea cel puţin două alternative de a răspunde: (auto)distructiv şi creator. ambele mari consumatoare de energie. (..)

împotriveşte-te, analizează-te obiectiv. să nu cazi pradă obişnuinţelor. (..) nimic altceva decât o obişnuinţă, o hrană a agregatelor sufleteşti.

trezeşte-ţi conştiinţa, nu depinzi de nimeni! te încătuşezi singură.

răbdare…ai nevoie de răbdare. nu timpul vindecă rănile (el doar le ascunde), ci fiinţa ta. lucrează cu tine, ajută-te, reconstruieşte-ţi traseul…
adu-ţi aminte povestioara cu fotonul, eva! continuă! n-ai voie să te opreşti!”

la mulţi ani emsuuu

ai douăjdoi de ani şi-ooo leapşăăă! ah, egocentrica de mine s-a gândit târziu la asta, dar mai bine mai târziu dkt niciodată.

deeeci, marţi (azi e duminică…) e ziua lu ems. (ems egzistă, da, chiar dacă n-aţi primit niciodată o confirmare din partea ei pe blog. e mai interiorizată şi mai discretă, it’s a raci-thing )

aşa, acuma ems, care nu are blog şi care spune că ea nu ştie să scrie bine, o să pună mâna să-mi dea comment aici şi să facă fiiix ce am făcut şi eu. adică să înşire tot ce vrea de ziua ei… nu că îmi trebe mie ca să îmi aleg cadou, că-s deja setată, of coooourse; da poate le trebe altora; sau poate fairy-urile care pândesc la gura ta când sufli în lumânărică, să îţi înghită dorinţele şi să le digere p-ormă peste an, s-au mai rablagit; sau poate chiar na, îmi vine vro idee mai năstruşnică de la ce scrii matale aci. iară postu ăsta este începutul oficial al celor trei zile de poveste care intră-n ziua ta, am zis!

deci, bagă! haaaai ems, absolut orice şi oricum, nimic nu e chiar imposibil cât timp suntem încă în viaţă (şi cu atât mai mult după…da asta-i altă poveste). plus că it’s sooo fun!

nu uita că io una am început să prind puteri fermecate… şi nici ce-ţi spunea peter pan când erai mai mică : all we need is faith & trust and a little bit of pixie dust!

now: go, girl!

ci mai voi di ziua meee

it’s easier than pie!
(he can fly!)
now everybody try!

oh, this won’t do,
what’s the matter with you?
all it takes is faith and trust,
oh, and something i forgot: dust!
(duuust?)
yuuup, just a little bit of pixie dust!

now, think of the happiest things,
it’s the same as having wings!
(let’s all try, just once more…
look, we’re rising off the floor!
jiminy!
oh my, we can fly…)
you can fly!
we can flyyy!…

ce nu-mi place deloc atunci când e ziua unui copil şi i se organizează un party, mai modest sau mai ca-n poveste, este că părinţii trag să i se ofere privilegii. el trebuie să aibă atâtea vieţi cât este necesar, el să câştige de fiecare dată, oricât de ostentativ şi incorect se concretizează asta faţă de partenerii de joacă. dacă jucăm scăunelele muzicale, vlăduţ trebuie să câştige. dacă vlăduţ a rămas fără scăunel, mama strigă apăsat, dând din deget, la peter-pan sau la clown nu e bine, nu e bine!…gândiţi-vă serios! (what the fuck?! ne ameninţi?! şi mai strigi şi-n faţa plodului, nu vezi că se prinde că îi aranjezi să câştige, copiii se prind, cucoană!) aşa că peter-pan se gândeşte serios: tu ce zici, tinkerbell? mai facem o rrrundăăă!, deci mai faaacem o rundă, vlăduţ iar nu se aşază la timp, nu-i nic, o ridicăm pe cristina, îl aşezăm pe vlăduţ stai acolo, stai acolo şi apoi aplaudăm cu toţii brrravo vlăduţ, ai câştigat!!!, iar vlăduţ care împlineşte trei anişori bate pălmuţa (gimmi 5 baby!) şi se bucură senin…

ce nu-mi place şi ce n-o să-i placă nici lui când o să fie mare, dar nu şi tare şi n-o să ştie să aterizeze din când în când în nas, aşa că o să facă din asta o dramă sau un motiv de scrâşnit din dinţi şi de răzbunare, când de fapt a cădea în nas sau a cădea în fund e un lucru firesc.

când o să am un copil şi o să fie ziua lui, nu o să regizez nici o victorie. nu vreau să i se întâmple minuni doar de ziua lui. nu vreau să piardă numai în restul anului.
vreau să se chinuie şi de ziua lui.
vreau să îi vină victoriile firesc (şi o să îi vină câteva, doar n-o să aibă invitaţii unu şi unu mai mari şi mai tari ca el).
vreau să se bucure de joc, ca să poată simţi recunoştinţa atunci când este primul.
şi să simtă puterea mai răruţ, distribuită firesc, aşa ca-n viaţă.
şi să nu deprindă frustrarea, ci să deprindă seninătatea şi firescul, atunci când alt copil câştigă în jocul lor.

o să-l doară, probabil. şi să ţină minte. pe bune, cred că n-o să îi pice bine, mai ales după ce deja o să i se fi conturat niţeluş conştiinţa faptului că azi e ziua lui, că azi i se cuvin mai multe.

ştiu că o să-i rămână întipărit primul astfel de gust amar. pentru că uite, eu ţin minte ce trădată, abandonată şi umilită în faţa celorlalţi copii m-am simţit când eram la grădi la clasa mamei. mă obişnuisem deja umpicuţ şi cu răfăţul. era somnul de prânz şi fiindcă eu eram fata doamnei îmi permiteam să mă dau jos din pat într-una, pentru că chiar nu-mi ardea de somn şi să-i întărât şi pe alţi deştepţi cărora nu le ardea. mi s-a făcut observaţie de câteva ori, da am zis că-i doar de ochii lumii. până când propria mea mamă m-a luat în braţe, m-a urcat în pat, m-a pupat şi mi-a zis şocant de ferm: stai aici şi dormi ca toţi ceilalţi copii, sau acum te îmbrac şi te trimit acasă cu asistenta. şi rămâi acolo până vin şi eu şi discutăm.
a fost nasol rrrău, n-o uit. cea mai rea a fost dezorientarea, adică cum mama mă-sii să mă pupe şi să îmi spună aşa ceva?!
dar, deocamdată, cred că e cea mai potivită metodă de a-ţi obişnui copilul cu firescul. a! şi cu contradicţiile…

ce mai vreau de ziua mea

- să mă îmbrac în pantaloni scurţi şi bituri cum mă îmbracam tot timpul când eram mică şi să mă caţăr ca descreierata în copaci sau pe faleză pe semideluşoare, ţinându-mă de iarbă şi făcând întrecere cu alţi copii
- să mănânc pepene roşu de brăila tăiat până la coaja verde aproape, să scobesc centrul şi să beau zeama cu sâmburi şi microbi care rămâne în farfurie
- pe văru-miu
- să învăţ să merg cu bicicleta
- să cunosc un copil a cărui zi să fie tot atunci
- să îi dăruiesc Sandrei ceva, ştiu eu ce, sper să nu-şi ia ea până atunci
- să sărut din mers un băiat frumos şi necunoscut pe bd. carol sau pe ferdinand
- să dansez
- să împart o îngheţată starbust cu cineva pe stradă
- să avem apă caldă în garsonieră (glumesc. lucruri imposibile chiar nu-mi doresc)
- să-mi fie ruşine de atâta recunoştinţă
- parfe!!! de-aia ambalată în staniol care nu se mai găseşte niciunde. şi sifon
- benzi desenate cu mihaela cea cu codiţe şi cuţu ei
- ballloane de săpun!
- să mai fie o dată profii mei mândri de mine, ca fix în urmă cu 2 luni
- să descopăr un film pe sufletul meu
- să-mi beau cafeaua de foarte dimineaţă în linişte şi fără companie

o să încep de pe acuma cu ele că nu-mi ajung nene nici 3 zile, ca-n poveste.

oh, and later edit, something i forgot: a little bit of pixie dust! (near to faith and trust i’ve got)

să nu uit…

“deşi poate să nu fie posibil a atinge în mod complet binele ultim şi suprem – spune Sfântul Grigorie de Nyssa – este cel mai dorit pentru aceia care sunt înţelepţi să aibă cel puţin o împărtăşire din el.

noi trebuie să facem, atunci, tot efortul de a nu cădea total de la desăvârşirea care e posibilă pentru noi şi să încercăm a veni aşa de aproape de ea şi a poseda atât de mult din ea cât este posibil.

pentru aceasta desăvârşirea umană, constă, în mod precis, în această constantă creştere în bine”.

mai mult, aici