cu toată puterea mea. nu am nici un pic de putere, nici un pic, nici cât o picătură din ploaia din dimineaţa asta la 5, darămite cât o boabă de muştar. dar cu tot ce n-am, cred, pentru că nu-mi rămâne altceva de făcut. şi poate că în sfârşit fac (sau schiţez că fac) singurul lucru care contează în universul ăsta. şi poate că trebuie să fii sfârşit ca să ajungi să îl faci.
şi dacă e aşa… mi-e clar că nu sunt încă sfârşită. o fi bine, n-o fi bine?…
sau cum ziceai cu mine aseară:
- ai să vezi, ca pachetul ăsta de batiste, o să apară când o să ai mai mare nevoie.
- n-a apărut… hopa, se pare că nu am atâta nevoie pe cât am impresia. (in timp ce picioarele nu vroiau să se miste, plămânii nu mai aveau nevoie să inspire şi corzile vocale nu mai articulau decât jumătăţi de cuvinte.)
cred că cel mai tare ne sperie şocul. cum, putem să îndurăm atâta?! nu, cred că putem să îndurăm şi mai mult. doar că ne speriem mai mult decât ne doare şi ne prăbuşim de frică, atunci când întrevedem că drumul abia începe şi crucea abia se conturează.
nu ştiu cum se merge mai departe, atunci. de-aia tre să cred. sper să ştiu asta…
later edit: pot să zâmbesc.
later later edit: aha
0 Răspunsuri to “cred”