la victoriei cum te apropii de trecerea cu semafor înspre spring, ştii că e mereu o băbuţă care vinde bucheţele neasortate cu anotimpul. de exemplu, în mai vindea nişte flori roşii de toate frumuseţea, nu ştiu cum le zice dar mi se scurgeau ochii după ele. iar acuma vinde levănţică sau ce-o fi. asta nu se potriveşte deloc cu luna iulie, sunt prea blânde: macii se potrivesc, de exemplu. o să cumpăr de la ea până la urmă, nu înţeleg de ce am ocolit florile ei de atâtea ori, deşi îmi fac cu ochiul.
dar nu despre ea este vorba, ci despre bunicul pe care l-am întâlnit vizavi de ea, înaintând încet şi perseverent, şi care parcă simţea că o să mă opresc în faţa lui, să aflu ce vrea cu bucata aia albă de hartie pe care o ţinea în mână. şi fiindcă parcă simţea, s-a oprit el primul şi a continuat să o ţină revendicativ şi să repete ceva, uitându-se curajos, deocamdată la mine dintre toţi trecătorii.
- ce e?
- medicamente. medicamente.
- ce-i cu medicamentele? ce-i asta? (m-am gândit rapid c-o fi vreo reţetă, ceva indicaţii sau un carnet de sănătate, dar nţ.)
- vreau să cumpăr medicamente, vreau să cumpăr medicamente.
- vrei să cumperi medicamente?
- da.
- şi eu cu ăsta ce vrei să fac? (l-am luat la răsfoit. hârtia albă se dovedea un carneţel nemaivăzut: cam cât un carnet de şcolar de mic, fără vreo însemnare, alb tot şi în plus foarte curat – adică intrigant de alb.)
- vreau să cumpăr medicamente!
- aha. adică vrei să mi-l vinzi ca să-ţi cumperi medicamente.
- da!
- bine.
1. tu l-ai fi luat? 
2. acuma, oare ce rost să-i dau acestui carneţel nemaivăzut?
0 Răspunsuri to “cere şi ţi se va da”