Oare câţi ani s-au făcut în seara asta pe pervaz, de când am citit sau mi s-a citit fragmentul ăsta prima oară şi n-o să-l uit niciodată?
“A încercat chiar s-o convingă, de parcă ea l-ar fi putut auzi:
- Ar fi minuat să le povestesc păsărilor ce aventură am avut!
Şi apoi, solemn:
- Îţi făgăduiesc că mă întorc!
Şi o şi credea.
Iar până la urmă, ştii, a zburat de-acolo. S-a întors de două ori de la fereastră, vrând să-şi sărute mama, dar i-a fost teamă că avea să se trezească de bucurie, aşa că până la urmă i-a cântat din nai un sărut minunat şi-apoi a zburat înapoi în Grădina Kensington.
Au trecut nopţi de-a rândul şi chiar luni până să le ceară zânelor împlinirea celei de-a doua dorinţe; şi nici nu înţeleg de ce-o fi întârziat atât. Unul dintre motive era că a trebuit să-şi ia de atâtea ori rămas bun nu numai de la prieteni, dar şi de la atâtea locuri îndrăgite. Apoi a făcut ultima călătorie cu barca şi după asta a făcut cu adevărat ultima călătorie, şi pe urmă a făcut ultima călătorie dintre toate şi aşa mai departe. De asemenea, s-au dat şi o sumedenie de serbări de rămas-bun în cinstea lui; şi un alt motiv liniştitor pentru el era acela că, de fapt, nu avea de ce să se grăbească, pentru că mama lui, oricum, îl aştepta mereu.
Acest ultim motiv i-a displăcut bătrânului Solomon-Cronc, fiindcă le încuraja pe păsări să nu îşi amâne treaba de azi pe mâine. Avea Solomon mai multe vorbe de-ale lui, ca să ţină păsările la treabă: „Nu renunţa niciodată de-a oua astăzi, doar pentru că ai putea oua şi mâine” şi „În lumea asta nu ţi se oferă de două ori acelaşi prilej”. Şi iată-l pe Peter tot amânând întruna, cu voioşie şi fără să păţească nimic. Păsările comentau între ele şi începură să trândăvească.
Vezi însă că, deşi Peter nu se grăbea deloc să se întoarcă la mama, totuşi era hotărât să o facă. Cea mai bună dovadă era atenţia cu care se purta cu zânele. Ele doreau foarte mult ca el să rămână în Grădina Kensington să le cânte şi, ca să ajungă să-i îndeplinească şi cea de-a doua dorinţă, căutau să-l înşele făcându-l să rostească unele dorinţe simple ca: „Aş vrea să nu mai fie iarba atât de udă”, iar unele dansau în contratimp, ca să-l facă să strige: „Aş vrea să păstraţi măsura!”. Atunci ele i-ar fi spus că aceasta era cea de-a doua dorinţă a lui. Dar el le ghicea intenţia şi, cu toate că uneori începea să spună „Aş vrea…”, se oprea totdeauna la timp. Aşa încât, când în cele din urmă le spuse cu curaj: „Acum vreau să mă-ntorc la mama pentru totdeauna!” ele trebuiră să-i gâdile umerii şi să-l lase să plece.
În sfârşit, băieţelul plecă zorit, căci visase că mama lui plângea, şi el ştia foarte bine ce era acel lucru important după care plângea ea şi că o îmbrăţişare de la Peter al ei cel fără de seamăn ar fi făcut-o numaidecât să zâmbească. Era sigur de asta şi-i era atât de dor să se cuibărească în braţele ei, încât acum zbură drept la fereastra care rămânea totdeauna deschisă pentru el.
Dar fereastra era închisă.
Şi i se puseseră chiar zăbrele. Iar Peter, uitându-se înăuntru, o văzu pe mama lui dormind liniştită, cu braţul în jurul unui alt băieţel. Mamă! Mamă!, a strigat-o iar şi iar.
Dar ea nu l-a auzit.
În zadar a bătut el cu mâinile şi picioarele lui mici în zăbrele. A trebuit să zboare înapoi în Grădina Kensington plângând cu sughiţuri şi să n-o mai vadă niciodată pe aceea care-i era dragă.
Ce băiat minunat voise să fie! Vai, Peter, noi toţi, care-am făcut marea greşeală, n-am mai face-o a doua oară! Dar Solomon avea dreptate: nu ţi se oferă de două ori acelaşi prilej – cel puţin celor mai mulţi dintre noi. Când ajungem la fereastră, fereastra este închisă. Zăbrelele s-au tras pentru totdeauna”.

0 Răspunsuri to “Pe marginea ferestrei”