si doar stiam asta:

in fata greutatilor, la marile noastre incercari, in orice stare a valurilor ar fi corabia noastra, nimeni sa nu cada in deznadejde.

iar ma sperii ca proasta.

nu exista pustiu inaintea lui Dumnezeu, ca sa ramana pustiu. exista pustiu, ca noi sa-l transformam in gradina.

alegria

somn

buna seara

…anii se topeau din liceu in ultimii de facultate, lapte praf pe cerul gurii,
culorile capatau gust si timpul amprente, ca sa poata fi recunoscut cand
se ascunde prin buzunarele de la jeansii cu care
dorm imbracata sub patura in camarutza
austera, dostoievskiana, o singura noapte, dar
ajung la 5 dimineata, i-am zis, zece
ore dormite in douaspatru ori trei, trei
carari si trei dimensiuni, ce frig e
in camera asta un pat
un dulap o noptiera si un scaunel,
ce dragut, exact ce vroiam, eu
singura nestiuta de nimeni intr-un
mic oras, ca-n viata sau ca si
cand as fi fugit din viata, exact
cum nu se face, caci nu se mai poate drege.

anii se topeau din generala-n liceu, lapte
in cafea in ceaiul negru din zorii de
zi ca acum, sau e seara, de ce
spune omul asta ca e seara atunci,
sunt atat de obosita…stadiul ala in care ai pragul de cenzura
foarte coborat si esti dezinvolt
cand intre ce-ti vine si ce faci e un shortcut
pentru ca uiti sa aplici filtrele lui
trebuie si esti doar tu.
mancam o cafea si-un ecler
o felie de cas luata de la taran 3 lei face
mama, tine si daca sunteti la drum
tenisii din bazar n-am mai vazut unul asa de cand era
piata mare altfel la mine acasa,
ma simt ca intr-un roman subtire si neconsistent, in care
personajele se ascund linistit si fara mofturi,
ifose ori lupte prea mari,
doar amare
si domestice,
doar de casa, ca si casul asta…
esti multumita? sunt atat de obosita…
gandurile se dizolva lent in
jurul laptopului, al audientei, al ochilor pe care sunt atat
de obosita sa-i fixez, eu sunt foarte multumit…
sunt fericit…sunt rareori fericit,
in incaperea asta mi-as bea cafeaua, e ca intr-un film,
ti-e frig, nu, mai degraba ma protejez, de cine, …
de mine, cred, culorile imi fug peste deal, fug
dupa ele, cand o sa vorbesti cu mine,
pe ea o chema otilia si pe mine
altfel, ce act ratat dragut nu e asa m-a
intrebat fara sa se piarda cu firea, dar
eu sunt in a treia dimensiune
deja de trei zile si

buna seara, buna seara!
ahhh! …buna seara…
usor, nu-i nicio graba. v-ati dezmeticit?…sunteti in tren.
aha, e in ordine…aaa… stati.
asa. usor. ganditi-va.

controlorul astepta cu ochii lui albastri blanzi de moldovean negrabnic, sa-mi dau seama in care buzunar am pus biletul si pe ce lume sunt… am douastrei de ani, ma intorc din gura humorului, iar calatoresc noaptea, n-am dormit de trei zile si timpul isi pierde orice sens in mintea mea. totusi, am un bilet de cautat, era in portofel, nu, logic. oare cat e ceasul, e chiar seara, cum sa fie seara, la unspe abia am urcat, e noapte toata ziua, ca la mine in minte, unde povestile isi plimba harap-albii pe ulitele anilor mei dinspre copilarie inainte. spun numai prostii. eva, gandeste-te. te intorci de la conferinta, mergi in bucuresti, biletul tre sa fie in ghiozdan, nu stii ce zi e dar nu conteaza, timpul a fost suspendat in ultima vreme pe straduta aia care duce de la tine de la pensiune la hotelul central si dinspre cele doo boccelute cu lucruri aruncate pe jos catre cafeaua de la receptie.
a, biletul.

v-ati amintit?
…nu chiar tot. o sa studiez cu mare atentie ce-i cu privarea de somn… mi se pare foarte interesant, ma intreb daca chiar vorbesc cu dumneavoastra acum…
domnisoara…
iata-l! era logic! nu pot sa-mi amintesc, dar era logic sa fie in buzunarul asta de la geanta, ca altfel nu as fi dormit cu ea asa strategic plasata.
aha. bine. culcati-va acum la loc, eu va sting lumina, mai aveti 6 ore de drum. si va doresc sa nu lucrati niciodata noaptea, ca mine, ci sa dormiti, ca dumneavoastra.

virusul

şi ce dacă îmi exhibez trăirile
ce dacă aşa transparent
las să fie
care e pericolul, te-am întrebat,
nu e un pericol, sunt principii şi reguli pe care
eu am învăţat să le aplic,
mi-ai răspuns,
şi că tu n-ai scrie aşa (tu nici nu mai scrii
de pe 25 august)
asta facem cu toţii, asta fac şi eu,
vroiam să-ţi spun şi
mi-am amintit când m-ai suprins la
9 ani dansând, iar privirea ta
m-a înjunghiat până la cea mai usturătoare
vinovăţie,
pe atunci credeam în asta e păcat – asta nu e păcat,
şi eu şi tu;
acum cred,
(Doamne ajută necredinţei mele)
şi tu la fel, şi tu la fel…

ce dacă îmi exhibez trăirile
las să fie
să ştie toţi însinguraţii din spatele măştilor
că aşa e, aşa e, suntem mai mulţi
aşa.

eu am vrut să ştiu,
dar nu mi s-a spus de bunăvoie:
toată lumea se autoproteja expansiv sau
autist, fiecare
îşi ţinea în carantină virusul emoţional,
lingându-şi febril plăgile
sub mânecile tot mai lungi ale sufletelor;
când însuşi Sufletul Lumii era purtătorul…

(prietenul tău zicea la asta
we are all fucked up,
only the pain-killers differ)

ce dacă îmi exhibez trăirile
măcar să mi le asum,
fireşte că dau să n-o fac şi tocmai de-aia o,
măcar să fac contrariul la ce m-am obişnuit
măcar să fac ce mi-e frică
dacă tot toate sunt înceţoşate,
dacă tot trebuie să aleg, deşi încă
sunt chioară.

(de-asta citesc bloguri
îmi ziceai deunăzi
pentru că intru direct în om, fără introducere)

unii ar spune tocmai ăsta e pericolul (nu, n-ai spune aşa?),
ce pericol dom’le, ce-o să-mi fure,
suflet are fiecare, ori prea mult
ori
prea puţin bun;

(speriaţi
nu mi se pare că sunteţi,
mi-a răspuns, despre
noi ăştia de douăjtrei de ani,
plus că diferenţele individuale sunt foarte mari,
da, sunt destul de mari
între o frică şi alta,
dar vă spun că speriaţi suntem
cu toţii)

ce dacă îmi exhibez trăirile
what is most personal is most general
de-ar fi făcut-o şi-altcineva, poate
măcar eu acum n-aş mai căuta
întrebări,
ca ale mele,
şi la alţii;

ce dacă îmi exhibez trăirile
nu îndeajuns de sănătoase,
tocmai de-aia, it is only when i
thoroughly accept what i am,
that change
seems to come about almost unnoticed

ce dacă
nu sunt întregi, clare, continue, calme;
tocmai de-aia,
explozia şi entropia altcuiva
uneori sunt de ajuns
să pui bun început
când nu credeai că se mai poate.

poate pentru că nu eşti singur.
poate pentru că nu poţi suporta
să vezi cum alt suflet e rob dezordinii.

this has been a hard thing to learn:

(humanistic psychologist Carl Rogers stated in ‘this is me’ )

‘the judgements of others, while they are to be listened to, and taken into account for what they are, can never be a guide for me.

i remember how shaken i was, in the early days, when a scholarly, thoughtful man, who seemed to me as a much more competent and knowledgeable psychologist than i, told me what a mistake i was making by getting interested in psychotherapy. it could never lead anywhere and as a psychologist i would not even have the opportunity to practice it.

in later years it has sometimes jolted me a bit to learn that i am, in the eyes of some others, a fraud, a person practicing medicine without a license, the author of a very superficial and damaging sort of therapy, a power seeking, a mystic, etc. and i have been equally disturbed by equally extreme praise. but i have not been too much concerned because i have come to feel that only one person (at least in my lifetime and perhaps ever) can know whether what i am doing is honest, thorough, open and sound, or false and defensive and unsound, and i am that person.

i am happy to get all sorts of evidence regarding what i am doing, and criticism (both friendly and hostile) and praise (both sincere and fawning) are a part of such evidence. but to weigh its evidence and to determine its meaning and usefulness is a task i cannot relinquish to anyone else’.

mânia şi tristeţea

“sunt printre cele mai grele ispite cărora trebuie să le facă faţă o relaţie dintre doi oameni; sunt patimile care introduc foarte uşor neînţelegerea între cei doi.

pentru a face faţă acestor ispite, ambii trebuie să dea dovadă de o aşa mare disponibilitate de a trece împreună peste neînţelegeri, încât fiecare să nu îşi mai pună întrebarea a cui a fost vina. căci vina neînţelegerii nu aparţine în exclusivitate doar unuia dintre ei, ci fiecare are contribuţia sa mai mică sau mai mare; iar creştineşte este ca fiecare să-şi însuşească cea mai mare parte sau chiar toată vina neînţelegerii dintre ei. căci, după cum am arătat deja, rădăcinile greşelilor şi ale neînţelegerilor dintre oameni trebuie căutate şi găsite în propria noastră persoană”.