“As vrea sa amintesc parabola Vamesului si a Fariseului.
Vamesul vine si sta in spate in biserica. Se stie osandit; stie ca din perspectiva justitiei, pentru el nu mai este nici o sansa, fiindca este in afara imparatiei lui Dumnezeu, imparatia dreptatii sau a iubirii, de vreme ce nu apartine nici uneia dintre ele. Dar, in viata cruda, violenta si schimonosita pe care o duce, a invatat un lucru de care Fariseul cel drept n-are habar.
Anume, a invatat ca intr-o lume a competitiei, intr-o lume a animalelor de prada, intr-o lume plina de cruzime si de neomenie, singura speranta pe care o mai poate astepta cineva este un gest de mila, un act de compasiune, un gest cu totul neasteptat, care sa nu izvorasca din datorie sau din relatiile firesti si care va suspenda actiunea lumii crude, violente si nemiloase in care traim. Tot ceea ce stie, de pilda, din propria lui experienta de jecmanitor, de camatar, de hot si-asa mai departe, este ca sunt momente in care fara nici un motiv, fiindca aceasta nu tine de gandul lumii, el a iertat o datorie, fiindca dintr-o data inima sa a devenit frageda si vulnerabila; sau ca intr-o alta ocazie va renunta sa mai arunce pe cineva in temnita doar pentru ca un chip ii va fi amintit de ceva sau o voce ii va fi atins inima. Nu este nici o logica in asta. Nu asa gandeste lumea si nu acesta este felul in care se poarta el in mod obisnuit.
Este o izbucnire, ceva cu totul lipsit de sens, o presiune careia nu-i poate rezista; si poate ca mai stie si cat de des a fost el insusi salvat de la o mare napasta prin interventia neasteptatei si imposibilei compasiuni si iertari. Si iata-l stand in spate, stiind ca lumea dinlauntrul bisericii este una a dreptatii si a milei divine, fata de care el este un intrus si in care nu poate intra. Cu toate acestea, stie din propria sa experienta ca imposibilul este cu putinta, si de aceea spune: “Ai mila, ridica portile dreptatii, desfa piedicile religiei, coboara-Te in milostivirea Ta pana la noi, cei care nu avem nici un drept sa fim iertati ori lasati inauntru”.
Si ma gandesc ca acesta este locul din care ar trebui sa plecam de fiecare data.
***
Nu-L putem lua ostatic pe Dumnezeu. insa de fiecare data cand stam, precum Vamesul sau precum aceasta fata, dincolo de imparatia “dreptatii”, doar in cea a milei, il putem intalni pe Dumnezeu”.
(Mitropolitul Antonie al Surojului)
Da, imposibilul este posibil! Suntem plămadiţi după chipul şi asemănarea Sa şi de aceea poruncile Lui (îmi zvâcneşte în minte în special a 10-a) nu sunt imposibile, nu sunt imposibile decât pentru omul care nu vede asta, care e orb (metaforic vorbind). Suntem imperfecţi şi nu putem râvni la perfecţiunea Sa fără renunţa la “a face NIMIC”. Mai bine chiori într-o lume de orbi. E un pas înainte. O etapă de acceptare a părţii pozitive a imperfecţiunii lumeşti al căreia adevăratul statut este unul temporar.
Ce sa-i facem, dragul meu? Unii sunt surzi, unii sunt orbi. Metaforic vorbind.
Ma bucura gandul ca esti la fel de entuziast si in day-to-day life, precum in discurs.
Şi eu mă bucur că am descoperit că pot. Toţi putem. Mulţumesc…