easy like a sunday morning

“creştinismul ne-a învăţat să iubim şi să apreciem în om nu atât atributele şi calităţile lui, cât ceea ce constituie nucleul său esenţial – sufletul. el a proclamat primul valoarea unică şi absolută a fiecărui suflet de om. el a putut să cureţe sufletul omului de tot ceea ce este incidental şi supus păcatului şi să-i descopere esenţa divină, infinita sa bogăţie. toate bogăţiile lumii nu se ridică la valoarea unui singur suflet de om. “ce-i va folosi omului dacă va dobândi lumea toată şi sufletul şi-l a pierde?” în aceasta rezidă forţa şi capacitatea de convingere a cuvintelor lui Hristos, atunci când avertizează asupra păcatelor care ucid sufletul.

în măsura în care omul constituie o entitate sacră, orice faptă săvârşită cu uşurinţă în raport cu el însuşi sau cu altcineva devine o crimă şi, dacă şi-o îngăduie, înseamnă că-şi ucide sacralitatea.

orice păcat este ca o zgârietură pe un tablou superb, ca o zbârcitură oribilă pe obrazul unui înger. temându-vă de păcat, vă feriţi de descompunerea, nimicirea, moartea sufletului. după cum tremurul mâinilor, congestionarea ochilor, gârbovirea spatelui sunt efectele fireşti ale unei vieţi trăite anapoda, tot aşa slăbirea memoriei, demenţa senilă sunt rezultate ale păcatului; o mai severă dezagregare a personalităţii se produce tot din cauza abaterii de la legea divină.

care este secretul valorii eului nostru? explicaţia ne-o dă cartea sfântă: pentru că acum “suntem fii ai lui Dumnezeu”, suntem ai Lui, de un neam cu El. concepţia despre “copărtăşia” omului cu Divinitatea fusese afirmată încă de platon, dar a căpătat viaţă doar în creştinism, ridicând conştiinţa de sine a omului pe o culme nemaiatinsă, deschizându-i perspective scăldate în neînserată lumină prin porunca “fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este”.

(pr. aleksandr elceaninov)

chill-out

“sunt uşori doar primii paşi; elanul şi bucuria acestui vădit efort de apropiere fac loc treptat răcelii, îndoielii; ca să-ţi pătrezi credinţa, îţi trebuie strădanie, luptă, tenacitate.
***
fiecare om are propria sa experienţă vie şi convingătoare, în lupta cu păcatul, simte în felul său bucuria biruinţei asupra acestuia, dulceaţa bunătăţii şi a rugăciunii.
***
năvalnica, nestăpânita, fulguranta alunecare a orelor, zilelor, anilor, ne aduce câteodată în pragul disperării. de-abia apuci să trăieşti, de-abia ajungi să-ţi vezi familia. e greu să spui ce simţi, percepi cu o dureroasă acuitate atât forţa iubirii tale, cât şi precaritea ei, te chinuie că e atât de efemeră.
***
(ce-mi place asta)
toată viaţa noastră aici, pe pământ, este structurată pe schema cântărilor pascale; pe de o parte mormântul, moartea, pogorârea la iad, pe de altă parte, înviere, viaţă, bucurie: “de Te-ai şi pogorât în mormânt, Cel ce eşti fără de moarte, dar puterea iadului ai zdrobit.”
a face ca elementele raiului şi învierii să triumfe în viaţa noastră, iată principala “sarcină” a vieţii noastre.
***
să ne străduim ca faptele noastre, întreaga viaţă, să nu fie amorţite şi searbăde, ci pe cât posibil să aibă o cât mai mare şi mai deplină deschidere spre faptă, şi aceasta nu într-un viitor nedefinit, ci chiar de acum. altminteri, o viaţă chircită şi dezordonată duce în mod inevitabil la inactivitate, debilitate sufletească, neputinţa de a crede, anemierea sentimentelor. o astfel de viaţă se va irosi zadarnic, la o temperatură redusă, cu puţine şanse de a fi încălzită.
***
cele ale sufletului ne creează întotdeauna probleme. ar fi rău, şi să nu dea Dumnezeu să constatăm într-o zi aşa ceva, că în cămara sufletului nostru domneşte o ordine perfectă…
***
în viaţa noastră, totul este atât de părelnic, de nestatornic, dar în acelaşi timp greu până la insuportabil, încât moartea nu ne mai înspăimântă.
***
dacă am împărţi nenorocirea pe momente cronologice, am vedea că ea nu este prezentă în nici unul din ele.
***
un bine, oricât de mic, dacă este realizat, dacă a prins viaţă, un gest de iubire viu ne pot mişca înainte infinit mai mult, înlăturându-ne tot răul din suflet, decât cea mai dură luptă cu păcatul, decât cele mai aspre nevoinţe ascetice de înfrânare a patimilor întunecate din noi.
***
nu există nimic întâmplător în lume. cine crede în întâmplare nu crede în Dumnezeu.”

(pr. aleksandr elceaninov)

writing is my way

‘of communicating with a world to which, in a very real sense, i feel i do not quite belong. i wish very much to be understood, but i don’t expect to be. writing is the message i seal in the bottle and cast into the sea. my astonishment is that people on an enormous number of beaches  – psychological and geographical – have found the bottles and discovedered that the messages speak to them.

so i continue to write’. (carl rogers) 

mine too.

this has been a hard thing to learn:

(humanistic psychologist Carl Rogers stated in ‘this is me’ )

‘the judgements of others, while they are to be listened to, and taken into account for what they are, can never be a guide for me.

i remember how shaken i was, in the early days, when a scholarly, thoughtful man, who seemed to me as a much more competent and knowledgeable psychologist than i, told me what a mistake i was making by getting interested in psychotherapy. it could never lead anywhere and as a psychologist i would not even have the opportunity to practice it.

in later years it has sometimes jolted me a bit to learn that i am, in the eyes of some others, a fraud, a person practicing medicine without a license, the author of a very superficial and damaging sort of therapy, a power seeking, a mystic, etc. and i have been equally disturbed by equally extreme praise. but i have not been too much concerned because i have come to feel that only one person (at least in my lifetime and perhaps ever) can know whether what i am doing is honest, thorough, open and sound, or false and defensive and unsound, and i am that person.

i am happy to get all sorts of evidence regarding what i am doing, and criticism (both friendly and hostile) and praise (both sincere and fawning) are a part of such evidence. but to weigh its evidence and to determine its meaning and usefulness is a task i cannot relinquish to anyone else’.

mânia şi tristeţea

“sunt printre cele mai grele ispite cărora trebuie să le facă faţă o relaţie dintre doi oameni; sunt patimile care introduc foarte uşor neînţelegerea între cei doi.

pentru a face faţă acestor ispite, ambii trebuie să dea dovadă de o aşa mare disponibilitate de a trece împreună peste neînţelegeri, încât fiecare să nu îşi mai pună întrebarea a cui a fost vina. căci vina neînţelegerii nu aparţine în exclusivitate doar unuia dintre ei, ci fiecare are contribuţia sa mai mică sau mai mare; iar creştineşte este ca fiecare să-şi însuşească cea mai mare parte sau chiar toată vina neînţelegerii dintre ei. căci, după cum am arătat deja, rădăcinile greşelilor şi ale neînţelegerilor dintre oameni trebuie căutate şi găsite în propria noastră persoană”.