Îndrăzneşte!

“Mai bine să ai toate viciile din lume decât unul singur… Se poate totuşi să n-ai decât un singur viciu şi să-ţi duci traiul cu el, numai să fii mai tare ca el. Admiţând că slăbiciunile noastre ne sunt date, ne putem da sinuri tăria, care-i o strunire a slăbiciunilor noastre.

Trebuie să fii întotdeauna mai tare decât tine însuţi, la drept vorbind nici n-ai vreo altă îndatorire morală. Tăria unui ins este pe măsura slăbiciunii sale.

Nu e tare decât fiindcă e şi slab şi e mai tare decât slăbiciunea sa, şi cu cât e slăbiciunea mai mare cu atât e mai mare şi tăria, numai s-o domini, cât de puţin. Forţa morală, oricât de slabă ar fi, nu constă decât în a fi mai tare ca tine însuţi… Tăria morală a cuiva e pe măsura nevolniciilor sale; tăria mea morală e direct proporţională cu nevolnicia morală care mă pândeşte.”

“Aşadar iadul nu-i o lucrare a lui Dumnezeu, ci a omului; iadul este riscul lui Dumnezeu, nu al omului.
Sunt în stare, de unul singur, să ridic în faţa lui Dumnezeu o împărăţie asupra căreia Dumnezeu n-are nici o putere: iadul.
Acolo unde sunt, acolo e voinţă liberă şi acolo unde e libera mea voinţă, iadul absolut şi veşnic există virtual.
Ce emoţie, copil fiind, să descoperi că eşti un om inviolabil împotriva căruia până şi voinţa lui Dumnezeu nu poate să facă nimic…
M-ai dăruit pe mine însumi mie, ceea ce înseamnă că pot dispune de mine pe veci, chiar împotriva Ta…
Iadul este cea mai mare durere a lui Dumnezeu înainte de fi a mea…”

“Dumnezeu, iertător, nu pedepseşte mereu păcatele şi greşelile noastre. Diavolul, treaz, nu ne trece cu vederea nici o faptă bună. (De partea cealaltă a ecuaţiei, semnul valorilor se inversează.)
De aceea este atât de greu de făptuit binele, pentru că întâlneşti la tot pasul îndârjitele împotriviri şi iscusitele piedici ale celui viclean.
Nietzsche: „Suntem îndeosebi sancţionaţi pentru virtuţile noastre.”
De îndată ce ia hotărârea de a face binele, omul îşi asumă o virtute imensă şi-şi bagă de bunăvoie capul în laţ. Ce-i drept, binele fiind de esenţă divină, voitorii de bine dau dovadă – e un punct asupra căruia trebuie să dăm dreptate diavolului – de mare cutezanţă şi chiar de trufie. Oricum, înainte de a te avânta în domeniul binelui este necesar a şti că treci pe teren minat”.

N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, p. 156

Pentru creştinism, bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca şi pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată (Caludel).
Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeeşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei; purtându-i aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o Persoană, altceva decât un individ.
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 106