mladios si pe deplin transparent

Poate ca iti amintesti de cele doua pasaje din Sfantul Pavel in care se spune: “Puterea Mea se arata in slabiciune“. Slabiciunea de care este vorba aici nu este aceea pe care o manifestam atunci cand pacatuim si il uitam pe Dumnezeu, ci acea slabiciune prin care te arati cu totul mladios, pe deplin transparent, cu desavarsire predat in mainile lui Dumnezeu. Caci de obicei ne straduim sa fim puternici si sa-L impiedicam pe Dumnezeu sa-Si manifeste puterea.

Iti mai aduci aminte cum ai fost invatat sa scrii cand erai mic. Mama ti-a pus un creion in mana, ti-a luat mana ta in a ei si a inceput sa miste. Iar fiindca nu aveai nici o idee in legatura cu ceea ce voia sa faca, ti-ai lasat mana complet libera in mana ei. Acesta este lucrul pe care-l inteleg prin puterea lui Dumnezeu ce se arata in slabiciune.

Te poti gandi la asta tinand cont de felul in care lucreaza panza unei ambarcatiuni. O panza poate prinde vantul si poate fi folosita pentru manevrarea unei barci numai pentru ca este atat de moale. Daca in loc de o panza pui o scandura tare, nu vei mai reusi sa-ti conduci barca; slabiciunea panzei este cea care o face atat de receptiva fata de vant. Acelasi lucru este valabil si pentru manusa de armura si manusa chirurgicala. Cat de tare este prima, si cat de subtire este a doua, si totusi, in niste maini pricepute poate savarsi minuni, tocmai pentru ca este atat de fragila. Deci unul dintre lucrurile pe care Dumnezeu incearca sa ne invete este de a inlocui cantitatea amagitoare si minutioasa de forta turbulenta cu care ne manifestam in mod obisnuit, cu aceasta slabiciune a predarii, a abandonarii in bratele lui Dumnezeu.

(Mitropolitul Antonie al Surojului)

“nu este nici o logica in asta…”

“As vrea sa amintesc parabola Vamesului si a Fariseului.

Vamesul vine si sta in spate in biserica. Se stie osandit; stie ca din perspectiva justitiei, pentru el nu mai este nici o sansa, fiindca este in afara imparatiei lui Dumnezeu, imparatia dreptatii sau a iubirii, de vreme ce nu apartine nici uneia dintre ele. Dar, in viata cruda, violenta si schimonosita pe care o duce, a invatat un lucru de care Fariseul cel drept n-are habar.

Anume, a invatat ca intr-o lume a competitiei, intr-o lume a animalelor de prada, intr-o lume plina de cruzime si de neomenie, singura speranta pe care o mai poate astepta cineva este un gest de mila, un act de compasiune, un gest cu totul neasteptat, care sa nu izvorasca din datorie sau din relatiile firesti si care va suspenda actiunea lumii crude, violente si nemiloase in care traim. Tot ceea ce stie, de pilda, din propria lui experienta de jecmanitor, de camatar, de hot si-asa mai departe, este ca sunt momente in care fara nici un motiv, fiindca aceasta nu tine de gandul lumii, el a iertat o datorie, fiindca dintr-o data inima sa a devenit frageda si vulnerabila; sau ca intr-o alta ocazie va renunta sa mai arunce pe cineva in temnita doar pentru ca un chip ii va fi amintit de ceva sau o voce ii va fi atins inima. Nu este nici o logica in asta. Nu asa gandeste lumea si nu acesta este felul in care se poarta el in mod obisnuit.

Este o izbucnire, ceva cu totul lipsit de sens, o presiune careia nu-i poate rezista; si poate ca mai stie si cat de des a fost el insusi salvat de la o mare napasta prin interventia neasteptatei si imposibilei compasiuni si iertari. Si iata-l stand in spate, stiind ca lumea dinlauntrul bisericii este una a dreptatii si a milei divine, fata de care el este un intrus si in care nu poate intra. Cu toate acestea, stie din propria sa experienta ca imposibilul este cu putinta, si de aceea spune: “Ai mila, ridica portile dreptatii, desfa piedicile religiei, coboara-Te in milostivirea Ta pana la noi, cei care nu avem nici un drept sa fim iertati ori lasati inauntru”.

Si ma gandesc ca acesta este locul din care ar trebui sa plecam de fiecare data.

***

Nu-L putem lua ostatic pe Dumnezeu. insa de fiecare data cand stam, precum Vamesul sau precum aceasta fata, dincolo de imparatia “dreptatii”, doar in cea a milei, il putem intalni pe Dumnezeu”.

(Mitropolitul Antonie al Surojului)

ortodoxie “rogersiana” *

Mai sunt si alte feluri in care Dumnezeu este “absent”. Atat timp cat noi insine suntem reali, atat timp cat noi suntem cu adevarat noi insine, Dumnezeu poate fi prezent si poate face ceva cu noi. Insa din clipa in care incercam sa fim ceea ce nu suntem, nimic nu a mai ramas de spus sau de facut; am devenit niste fantome, niste prezente fara realitate, de care Dumnezeu nu Se poate apropia.

***
Pe cand eram un tanar preot, dupa o predica, una din multele pe care le-am tinut intr-o parohie, o tanara a venit la mine si mi-a zis: “Parinte Antonie, cu siguranta sunteti un om neobisnuit de rau”. I-am raspuns: “Sunt, desigur, un om rau, dar cum de ti-ai dat seama de asta?” Atunci ea a zis: “Fiindca ne-ati descris atat de bine pacatele, incat este cu neputinta sa nu le fi savarsit la randul dumneavoastra!”

(Mitropolitul Antonie al Surojului)

*carl rogers este un psiholog si psihoterapeut umanist, care a pledat in mod perseverent pentru autenticitate (inteleasa ca transparenta si sinceritate) si le-a practicat in relatie cu clientii sai

si doar stiam asta:

in fata greutatilor, la marile noastre incercari, in orice stare a valurilor ar fi corabia noastra, nimeni sa nu cada in deznadejde.

iar ma sperii ca proasta.

nu exista pustiu inaintea lui Dumnezeu, ca sa ramana pustiu. exista pustiu, ca noi sa-l transformam in gradina.

alegria

ia uite:

chestia asta a lui frankl (“într-adevăr, miezul cel mai lăuntric al personalităţii umane nu este nici măcar atins de psihoză. un individ psihotic incurabil poate să îşi piardă utilitatea, dar să îşi păstreze demnitatea de fiinţă umană”) coincide izbitor cu asta dinăuntrul ortodoxiei (“puterile demonice produc un rău secundar în creaţie şi nu pot distruge făptura lui Dumnezeu în esenţa ei. astfel, nici o formă de nebunie, oricât de gravă ar fi, nu poate distruge chipul lui Dumnezeu din om”.)

adică spun acelaşi lucru.