azi.

dar cred că prefer aşa:

broasca ţestoasă

uite, m-am aşezat şi eu ca tine azi, când mi-am amintit cum îţi ascunsesei până la ultima amprentă mâinile sub braţele lipite de corp, aproape în el. (arătai ca un copil speriat dar hotărât să supravieţuiasă: l-am ochit într-o fracţiune de secundă, fără măcar să-l fi căutat. am simţit în fracţiunea aia că te sperii degeaba şi mi s-a părut nostim.) apoi am flexat degetele, încleştându-le în cămaşă. am încrucişat picioarele şi mi-am proptit spinarea uşor convexă în spătarul scaunului. am adus capul în faţă şi privirea în jos, pentru că făceai asta dacă nu te uitai la mine.
şi m-am perceput instantaneu întoarsă pe dos, spre mine însămi. strânsă în mine ca un sac bine burduşit sau ca o piele creaţă după baie. respiră… dar economic, cu multă precauţie şi puţin oxigen.

ca o broasă ţestoasă. când eram mică, tata lucra la muzeu şi o dată mi-a arătat o broască ţestoasă vie, păstrată într-un sac de pânză groasă mulţi mulţi ani. rezista, răbda stoic. sub carapacea ei asortată cu sacul.

ca o mănuşă din piele întoarsă pe dos până la ultimul deget, ca să fie cât mai dificil şi deci cât mai puţin probabil ca cineva să o întoarcă pe faţă şi să o poarte, decât dacă are cumva foarte multă răbdare.

(de parcă, fiindcă te-ai simţit „întors pe dos”, te-ai şi întors pe dos
ca un copil într-o repriză de lovituri de curea: fiindcă nu poate să scape, nu se mai fereşte, ci îşi ghidează trupul să zvâcnească în ritmul loviturilor, ca să le atenueze impactul)

şi mi-am dat seama că te afli în câmp deschis şi că dacă ai putea şi ai vrea, ai fugi. dar nu vrei. şi oricum, vrei să vezi la tine că eşti un copac cu rădăcinile puternice, pe care n-o să-l îndoaie sau vatăme vânturile crude de câmpie, stârnite din senin.
aşa că stai şi faci faţă… aşa.

aşa se vede de pe scaunul meu. vrei să schimbăm locurile?

***
nu de mine…eu stau aici, nu mă mişc de aici, ce-aş putea să-ţi fac? nu de mine te aperi.

şi de tine…pentru ce? unde poţi să fugi?…

***

zici că nu ţi-e bine dacă renunţi la poziţia defensivă. nu e neapărat nevoie să simţi binele, să feel good, ca să fie bine. treaba asta cu simţitu nu-i mereu un criteriu valid… nu în fiecare porţiune de experienţă. ci mai degrabă aplicat global.

(de unde ştiu eu lucrul ăsta? de unde ştiu că nu spun prostii? pe bune de unde, care e sursa? acum îmi dau seama că vine de nicăieri, dinăuntru… parcă am amnezie referitor la condiţiile asimilării… pur şi simplu ştiu. ce ciudat, ce ciudat, ce fascinant. iar au lucrat în subterană.

o să se updateze, bineînţeles, ca toate pe care le „ştiu”. abia aştept, iubesc updateurile ăstea.)

***
nu ştiu ce să faci tu… nu ştiu nici cine eşti
dacă aş avea vreun soi de „autorizaţie”, cel mai probabil te-aş sfătui să nu te înarmezi. nu te pregăti de luptă. căci nu război vrei, ci pace. nu te înarma, aşadar: ca să dezarmezi prin curaj şi deschidere.
(împotriva cui să nu te înarmezi? împotriva ta, desigur, că doar nu de mine te aperi…)

 

***
ţi-aş spune să gestionezi ce e sub carapace. e cel mai constructiv lucru la care mă pot gândi. habar n-am cum. dar cred că inteligenţa şi flexibilitatea sunt cât de cât de ajuns ca să alegi ori să inventezi cele mai adecvate strategii… de la o zi la alta, de la o oră la alta, de la o juma de oră la alta, oricât de des e nevoie. sper că şi eu le am, inteligenţa şi flexibilitatea astea.

ţi-aş spune ce-mi spun şi mie, când sunt în ceaţă, beznă sau speriată crrrunt. ca acuma adică că “sensul se cere căutat”.
din aproape în aproape. când nu pot să ştiu care-i următorul pas în direcţia corectă, e ok să nu ştiu, deci nu e nevoie să mă sperii. o să îl recunosc, în schimb, şi o să-l pot face, numai după ce îl fac pe ăsta, de acum, corect. merge din aproape în aproape, aşa cred… licurici după licurici.

iar că sensul se cere căutat, asta o cred. şi acum (şi acum, şi acum, şi acum…) asta mi-e de ajuns.

ca tine

mi-aş deschide sufletul în faţa ta
dar îmi rămân cuvintele între dinţi
căci îmi dau seama
că nu de revărsat are el nevoie
de la momentul ăsta.

el se deschide, pentru că îţi face loc
să-l decorezi
cum ştii tu să fii.

a fi ca tine
e pentru că n-avem voie să vreau
mai mult decât momentul ăsta.

sunt atât de atentă când vorbeşti
încât nici nu-i nevoie să mi te adresezi.

nu să vorbesc am nevoie de la momentul ăsta
(ci să-l primesc
prin uşa larg deschisă
plin
aşa cum nu închizi
chiar dacă se înteţeşte vântul, se face curent
şi zboară multe de la locul lor prin cameră)

mă simt atât de prezentă în preajma ta
încât nici nu-i nevoie să vorbeşti.

***

a fi ca tine
e pentru mine
în loc să fiu în preajma ta.

dăăă!?…

normal că o să mă abţin de la a-ţi trimite măcar un mesaj azi, şi mâine, şi poimâine… câtă vreme simt cum inima mea creşte precum cozonacul copt cu făina din reclame şi ţi-aş trimite o sută pe zi.

normal că nu dau nici un semn, din moment ce fiecare pas pe care îl fac în drumurile mele îşi imaginează că mă poartă către tine.

fireşte că vreau să îmi rămân loială mie în primul rând.
să mă ţin în frâu.
să îmi refuz ceea ce are tendinţa să devină compulsiv.
să îmi adun la loc emoţiile sărind nestrunite în afara mea ca nişte copii, primăvara, pe terenul de joacă.
să păstrez sub tăcere vorbele de drag, când văd că nu le ajunge vocabularul limbii române.
să îmi lipesc palmele sub genunchi, căci dacă te-aş lua în braţe, n-am mai dormi nici o oră în noaptea asta. să ţin piept impulsurilor cu potenţial agasant.
să ies din camera în care dormi când simt că explodez dacă nu te acopăr cu o mie de săruturi.
să te las să ciocăni şi să pleci, căci dacă m-aş îndrepta acum spre uşă, m-aş deschide toată.
să îmi fiu de ajuns când simt că aş putea deveni dependentă de tine.
să îmi ţin inima în piept, căci dacă ţi-o dau pe toată, te sufoc.
să mă retrag şi să mă bucur de tine, când ai chef să te bucuri fără mine.
să refuz prezenţa ta, atâta vreme cât în lipsa ei nu reuşesc să mă concentrez pe nimic.
să aştept şi-o lună până să recunosc asta.
să reîmprospătez distanţa de-a lungul căreia ni se face zilnic dor.

căci dacă reuşesc asta, vei face la fel.

numai într-o zi…

“…câte bune tensiuni pot fi într-o inimă omenească, îndreptări ale atenţiei înspre binele dumnezeiesc, în faţa oricărui gând ce stă gata să se-nfiripe!

numai într-o zi, ce strălucitoare întrezăriri ale binelui! darămite în toată viaţa, câtă slavă şi amiază de bine ar putea fi! nu suntem noi ticaloşi în cazul când punem la îndoială toate acestea? ce ticăloşie încape-n noi, dacă, după ce am trăit asemenea minuni, mai putem zice: “nu ştiu, să mai vedem“.