dincoace

aşa sunt eu acum… scorojit
dar senin

mai mult ca oricând

ajută necredinţei mele
cred

- nu-mi spui ce ai… dar fii sigură că eu sunt mai rău ca tine.
… fii sigură.
… fii sigură.
- sunt.
- nu mă pot mişca…
nu mai pot face nimic.
abia dacă pot să stau în pat.
nu mai pot să merg.
nu mă concentrez la nimic.
nu mai scriu.
nici la calculator nu mai pot să stau.
îmi cade capul în piept.
nu cred că mai rezist nici două săptămâni.
- hai să-ţi povestesc un vis. vrei?
- povesteşte.
- acu vreo 2 luni… nu ştiu nici acum dacă am visat sau chiar am trăit-o. a fost foarte real.
dar dacă a fost doar vis, atunci am visat că mă trezeam din somn, în pat la mine. era întuneric, în mijlocul nopţii. am deschis ochii şi am dat să mă mişc. dar n-am putut. nu puteam să flexez un deget măcar. să tresalt. aveam întreg corpul paralizat… am vrut să strig. gura nu se deschidea. buze, dantură, limbă: ca de piatră. nu-mi puteam roti nici globii oculari sau închide la loc pleoapele.

m-am speriat. pentru că nu aveam cum să ţip după ajutor. am simţit-o ca pe o claustrofobie corporală. apoi, cum dădea să fiarbă panica. asta nu era bine. aşa că rapid rapid mi-a venit în gând “hai să vedem ce resurse mai avem” şi mi-am dat îndată seama că pot să respir. aveam o claustrofobie în care puteam respira. m-am liniştit, căci ăsta-i singurul lucru vital.

însă numa ce mă liniştisem, că iar m-a luat:
- da dacă aştepţi aici o veşnicie şi nu mai vine nimeni?
- o să vină. nu se poate să nu vină la un moment dat.
- o veni, da poţi tu să suporţi până atunci?
- dacă nu mă panichez.
- păi acum, acum, ce faci?
- încep să mă panichez!
- vezi?

- şi?
- şi asta nu era bine. aşa că rapid rapid mi-a venit în gând “ce să fac altceva decât panica, fiindcă-i mai puternică decât mine, n-o pot controla; acuma, să încep degrabă, cât nu creşte” şi mi-am dat îndată seama că pot să mă rog.
am început să mă rog şi m-a furat somnul. nu am mai avut când să mă panichez. când m-am trezit a doua oară, nici nu mi-am amintit. mi-am amintit după juma de zi brusc, la ceai cu alina…

broasca ţestoasă

uite, m-am aşezat şi eu ca tine azi, când mi-am amintit cum îţi ascunsesei până la ultima amprentă mâinile sub braţele lipite de corp, aproape în el. (arătai ca un copil speriat dar hotărât să supravieţuiasă: l-am ochit într-o fracţiune de secundă, fără măcar să-l fi căutat. am simţit în fracţiunea aia că te sperii degeaba şi mi s-a părut nostim.) apoi am flexat degetele, încleştându-le în cămaşă. am încrucişat picioarele şi mi-am proptit spinarea uşor convexă în spătarul scaunului. am adus capul în faţă şi privirea în jos, pentru că făceai asta dacă nu te uitai la mine.
şi m-am perceput instantaneu întoarsă pe dos, spre mine însămi. strânsă în mine ca un sac bine burduşit sau ca o piele creaţă după baie. respiră… dar economic, cu multă precauţie şi puţin oxigen.

ca o broasă ţestoasă. când eram mică, tata lucra la muzeu şi o dată mi-a arătat o broască ţestoasă vie, păstrată într-un sac de pânză groasă mulţi mulţi ani. rezista, răbda stoic. sub carapacea ei asortată cu sacul.

ca o mănuşă din piele întoarsă pe dos până la ultimul deget, ca să fie cât mai dificil şi deci cât mai puţin probabil ca cineva să o întoarcă pe faţă şi să o poarte, decât dacă are cumva foarte multă răbdare.

(de parcă, fiindcă te-ai simţit „întors pe dos”, te-ai şi întors pe dos
ca un copil într-o repriză de lovituri de curea: fiindcă nu poate să scape, nu se mai fereşte, ci îşi ghidează trupul să zvâcnească în ritmul loviturilor, ca să le atenueze impactul)

şi mi-am dat seama că te afli în câmp deschis şi că dacă ai putea şi ai vrea, ai fugi. dar nu vrei. şi oricum, vrei să vezi la tine că eşti un copac cu rădăcinile puternice, pe care n-o să-l îndoaie sau vatăme vânturile crude de câmpie, stârnite din senin.
aşa că stai şi faci faţă… aşa.

aşa se vede de pe scaunul meu. vrei să schimbăm locurile?

***
nu de mine…eu stau aici, nu mă mişc de aici, ce-aş putea să-ţi fac? nu de mine te aperi.

şi de tine…pentru ce? unde poţi să fugi?…

***

zici că nu ţi-e bine dacă renunţi la poziţia defensivă. nu e neapărat nevoie să simţi binele, să feel good, ca să fie bine. treaba asta cu simţitu nu-i mereu un criteriu valid… nu în fiecare porţiune de experienţă. ci mai degrabă aplicat global.

(de unde ştiu eu lucrul ăsta? de unde ştiu că nu spun prostii? pe bune de unde, care e sursa? acum îmi dau seama că vine de nicăieri, dinăuntru… parcă am amnezie referitor la condiţiile asimilării… pur şi simplu ştiu. ce ciudat, ce ciudat, ce fascinant. iar au lucrat în subterană.

o să se updateze, bineînţeles, ca toate pe care le „ştiu”. abia aştept, iubesc updateurile ăstea.)

***
nu ştiu ce să faci tu… nu ştiu nici cine eşti
dacă aş avea vreun soi de „autorizaţie”, cel mai probabil te-aş sfătui să nu te înarmezi. nu te pregăti de luptă. căci nu război vrei, ci pace. nu te înarma, aşadar: ca să dezarmezi prin curaj şi deschidere.
(împotriva cui să nu te înarmezi? împotriva ta, desigur, că doar nu de mine te aperi…)

 

***
ţi-aş spune să gestionezi ce e sub carapace. e cel mai constructiv lucru la care mă pot gândi. habar n-am cum. dar cred că inteligenţa şi flexibilitatea sunt cât de cât de ajuns ca să alegi ori să inventezi cele mai adecvate strategii… de la o zi la alta, de la o oră la alta, de la o juma de oră la alta, oricât de des e nevoie. sper că şi eu le am, inteligenţa şi flexibilitatea astea.

ţi-aş spune ce-mi spun şi mie, când sunt în ceaţă, beznă sau speriată crrrunt. ca acuma adică că “sensul se cere căutat”.
din aproape în aproape. când nu pot să ştiu care-i următorul pas în direcţia corectă, e ok să nu ştiu, deci nu e nevoie să mă sperii. o să îl recunosc, în schimb, şi o să-l pot face, numai după ce îl fac pe ăsta, de acum, corect. merge din aproape în aproape, aşa cred… licurici după licurici.

iar că sensul se cere căutat, asta o cred. şi acum (şi acum, şi acum, şi acum…) asta mi-e de ajuns.

disclosure aici şi acum

îmi adun gândurile, o dată la mult timp, numai ca să le risipesc pe alte meleaguri, ca pe mărgele. îmi ia ore întregi să nu fac nimic întreg. folosesc zeci de minute pentru lucruri nefolositoare, în final sau în esenţă. uneori mă amăgesc cu senzaţia de a fi multi-tasking, dar sentimentul de fragmentare mă aşteaptă cuminte să îl recunosc. eşti al meu…

nu pot să fiu prezentă.

dar încerc.

e cel mai greu. am crezut că cel mai greu îmi e să am răbdare. apoi am crezut că cel mai greu îmi e să mă înfrânez. dar iată, avansez… lucrurile devin dureros de clare: neputinţa se măsoară diferit, de la un nivel la altul, ca într-un joc pe calculator. doar că nu o înving, ci descopăr tot mai multă.

am înfiorător de multă libertate. şi nu sunt liberă.

dar încerc.

îmi ia ore în şir să îmi strunesc gândurile, să le fixez aici şi acum, nu la ce am de făcut apoi, la ce doresc de la viaţă, la dacă mă detest sau dacă îmi place de mine, la el, la tine, la ce am ascultat aseară, la cum arăt, la ce senzaţii am, la ce simt, la ce mi-e poftă să citesc, la ce am citit, la ce n-am citit încă.
fac asta ore în şir. mă trezesc din câte un ocol sau, deseori, din câte-o reverie, mă trezesc. revin aici şi acum, de parcă aş coborî din tren. e îngrijorător. aici şi acum. ar trebui să fiu aici şi acum, nu în altă parte şi altă dată. nu trebuie să mi-o spună nimeni, o ştiu.

şi încerc.
să fiu liberă, să fiu prezentă. e responsabilitatea mea să fiu liberă. îmi este atât de clar… că nici nu mai pot să raţionalizez. poate se întâmplă asta pentru că doresc cu toată fiinţa (să fiu liberă), iar totul are un preţ. nici nu aş mai vrea-o dacă ar fi moca.

şi este atât de greu… e peste puterile mele. chiar e. nu descos încă paradoxul ăsta… ştiu doar că am cerut şi mi s-a dat să fiu ceea ce este peste puterile mele.

şi de asta mă simt tot timpul pe drum, tot timpul înspre sau aproape acolo. în proces. nu acolo, nu ajung acolo. cad în permanenţă. …în permanenţă! serios… chestia asta e în background zilnic, e probabil cea mai continuă, nefragmentată, consistentă stare în viaţa mea. întâmplările, oamenii, întâlnirile, activităţile, sentimentele – mi se derulează pe acest background. unele prind rădăcini în el.

probabil că pur şi simplu cresc…că aşa se întâmplă când creşti. aş vrea să întreb pe cineva de încredere… o să găsesc pe cineva să întreb.  simt o responsabilitate teribilă pentru fiecare secundă, şi vreau să le opresc, să le umplu cu ce e necesar, cu ce le trebuie, să le aşez la locul lor,  dar aproape fiecare secundă se dovedeşte mai tare  şi mai vicleană decât mine: clipele îmi scapă printre degete, iar gândurile mele se împotrivesc ordinii şi refuză să rămână aici.

gândurile mele nu sunt prezente! obosesc şi mă deprim să le întorc întruna din fuga lor, ca pe o clasă de copii la grădiniţă. sunt de nesăvilit. când prinzi unul, până să-l aşezi la locul lui, iaca ţi-a scăpat altul pe scări în sus ori în clasa vecină…

dar încerc. ce-o să fac… e lupta mea. nu ştiu dacă există ceva mai departe de ea. sau la fel de greu ca ea. aşa că poate e cea mai cu sens activitate în care mă pot implica: să mă chinui să fiu prezentă.

how long

can you endure?

aşa mă simt eu.

cam singurul lucru de care mi-e teamă e că aş putea la un moment dat uita unde vroiam să ajung… sau că aş putea să nu mai cred că pot să ajung acolo.

chestia asta enervantă am găsit-o aici.