Îndrăzneşte!

…iubesc să mă întorc într-o cameră goală, spaţioasă şi aerisită, în faţa unui birou.

…aerul după-amiezelor de vară din oraşul meu e plin de semnificanţi.

…şi cred că oamenii îşi fac blog pentru că n-au cui să trimită scrisori.

Ia să mă dau io-napoi 10 zile şi 22 de ani şi să mă nasc alta, să văd, zice la fel?

Treceam ca-n fiecare zi din septembrie până-n iunie pe lângă liceul Henri Coandă, că doar îi la colţ de cămin şi-mpărţim cu toţii aceeaşi prognoză meteo şi acelaşi teren de sport. Nimic nou, veşnicii cocalari şi prinţese aproape ajunşi la majorat, deci aproape periculoşi ai manelelor cu acte-n regulă. Mă mai apucă nostalgia în zilele bune, când pe sub ferestrele cu termopan zboară câte-un ghiozdan (culmea, nu borsetă naichi şi nu poşetă aurie în care e imposibil să-ncapă vreun caiet, garantez) sau fumează câte-un aparent reprezentant al muzicii rock şi de mila ăstuia din urmă, sau măcar de-a aparenţelor lui, mai aprind câte-o lumânare la biserica de la 2 staţii.

Nu mă mai întreb de juma de an de ce maşina de poliţie îşi face veacul prânz de prânz printre grupurile de adolescenţi versaţi, că la fiecare curiozitate exprimată am primit noi lămuriri, toate distincte dar în aceeaşi notă previzibilă. Mă mulţumesc să trec printre ei nevăzută (decât atunci când se reflectă soarele-n lacul de pe unghii şi-aşa privirea lor coţofenică le semnalează încă o prezemţă umană, neadecvată, dar pe care hai să n-o mai călcăm pe tenişi dk tot sunt albi). Când nu sunt prea veseli, nu-i prea cald, n-au probleme cu maşina de poliţie şi au ţigări, sunt paşnici în esenţă. Hm… nu, drăguţi tot nu sunt.

Zilele astea dau bacul. S-au îmbrăcat mai elegant ca de obicei (adică fetele şi-au tras pantaloni albi mulaţi peste copănele, în loc de colanţi şi băieţii şi-au luat cămaşa cu versace din big berceni, da pantofi nu şi-au mai luat, că nu se potriveau cu blugii ca ăia verzi de la puma). Fumează ca de obicei dar încearcă să chicotească mai degrabă decât să urle, că mai iese câte-un prof din când să le ceară un foc, şi le-o fi ruşine. E haios să mergi în pas cu ei când ies de la liceu, aproape îi compătimeşti când auzi de nesimţirea profilor care făceau fiţe în loc să le-aprecize minimul de cultură. Şi când se aprind prea tare, mai zbiară unul la altul, că de-aia îs o comunitate, băi handicapatule. Şi de uniţi ce sunt, se miră împreună şi împărtăşesc emoţiile inegalabilelor zile ultime de liceu.

“Hai du-vă dracu, fă labagistelor!”

“Daaa, fatăăă, ce eşti proastă!”

Asta n-o mai auzisem. E bună. Totuşi, mai bine păstrez o expresie imobilă până după colţ.

Se ştie că respingerea, repulsia şi intoleranţa le simţi mai ales faţă de fapte şi comportamente ale căror germeni zac în tine. Şi poate că intoleranţa şi critica sunt modalităţi de a menţine instinctele alea în stare latentă în tine, de a le înnăbuşi bulbucii, pentru că dacă ar izbucni şi ar căuta materializarea, te-ai simţi prea ne-uman, prea ruşinat, prea speriat şi te-ai autodistruge într-un final.

Mi-e milă şi înţeleg, mi-e frică şi detest, descurajez şi mă autoeduc împotriva izbucnirilor de genul: mă îndrăgostesc la 50 de ani, îmi iau iubitul sau iubita, ne mutăm în celălalt colţ al ţării ca să-ncepem o nouă viaţă, ca şi când n-aş avea copii, ca şi când ei ar putea creşte singuri, ca şi când neîmplinirea mea de până acum e o circumstanţă îndajuns de atenuantă, ca şi când faptul că prind ocazia asta şi în sfârşit îmi ascult inima e destul de lăudabilă ca să estompeze atrofierea celorlalte sentimente, ca şi când dacă în tinereţe am fost integru, cu coloană prea vertebrală şi am ascultat numai de principii, acum am dreptul să dau curs pornirilor escapiste, măcar o dată, chiar dacă asta schimbă totul acum la 50 de ani (nu ca atunci la 20 când era mult mai puţin nedrept şi serios).

Ca şi când pot să încep o viaţă nouă rupând legăturile de sânge, ca şi când dragostea pentru o persoană de sex opus asta înseamnă, excluderea şi abstracţia, cel puţin spaţială, a celor apropiaţi. Ca şi când binele cuplului se realizează prin imunitata celulei voastre faţă de toţi ceilalţi, oricine ar fi ei. Ca şi când vă mai puteţi preface că binele cuplului vostru devansează şi îngenunchează binele fiecăruia dintre voi, ca şi când vă mai puteţi minţi că binele fiecăruia dintre voi se reduce la sărbătorirea celuilalt, ca şi când sunteţi atât de proşti să credeţi că orbirea ţine veşnic şi copiii se privesc crescând şi din alt oraş şi din altă ţară, ca şi când view my web cam e tot aia cu ia să văd tată ia să văd mamă ce te-a supărat mai vrei un sendiş la microunde cum a fost la şcoală azi invită-l pe prietenul tău în casă vă fac milk-shake cu banane?

Ca si când cuplul vostru ar fi autarhic, ca şi când poţi trăi fără băiatul sau fetele tale aproape, prefăcându-te că îndrăgostitul din inimă umple golul şi înlătură vinovăţia. Ca şi când dovedind lipsă de responsabilitate faţă de cei mai constanţi dragi din viaţa ta, te mai şi o mai şi îl mai poţi minţi că o să arăţi responsabilitate în dragostea voastră, din noua viaţă începută.

Dacă mă mai întreabă vreun angajator cum mă văd la 50 sau la 70 de ani, spun că mă văd înţeleaptă şi împăcată sufleteşte, sau moartă. Asta-mi doresc pentru mine.