Îndrăzneşte!

Dacă prinzi un loc pe scaun în 301, atunci când urci din Romană pe la orele două ale amiezii, nu prea-ţi vine să te ridici să-l cedezi altcuiva. Din motive lesne de bănuit. Dar nu exact primele care-ţi răsar în minte.

Adică, da: când stai în picioare în mijlocul cârdului de oameni (fripţi de nervi şi roşi de soare), tre’ să fii ori prea pleoştit, ori de-o fire ciudat de calmă, ca să-ţi aminteşti că ăştia sunt semenii tăi preaiubiţi şi să nu-njuri printre dinţi la fiecare dos al palmei, şold, umăr sau juma’ de burtă umedă care-şi deşartă pe tine brobonelele de sudoare.

Dar şi dacă şezi triumfător, tot nu scapi de talpa lată şi grea, a cărei mână asociată n-a nimerit bara la nici o curbă. Sau de mirosul iute, ce mai are multe staţii până să coboare, deşi nu puţini binevoitori îi explică ce bine-ar face să se ducă-n, la prima.

Aşa că nu de prea bine nu te-ai ridica. Altu-i motivul, şi anume: când stai în picioare-n ratb, după prânz, de obicei n-ai altă privelişte decât petice din feţele, cefele sau plinuţii pectorali ai vecinilor de verticală (în funcţie de unghiul şi înălţimea fiecăruia). Nu zic, e interesant să compari forma nasului, a nărilor şi calitatea tenului sau a danturii. Detaliile fac viaţa mai frumoasă Numa’ că umerii şi guşele pe care ai privilegiul de a le studia nesperat de aproape nu sunt la fel de multe ca staţiile pe care le parcurgeţi împreună. Aşa că începi să te plictiseşti.

Ei, altfel stă treaba când leneveşti cu în nesimţire pe scaun şi-ţi scalzi privirea pe o rază de 50 de cm în jur. Nu vezi mare lucru, dar ai ocazia să fii spectator al diverselor situaţii, nu doar al câtorva feţe buhăite şi acre-n toate sensurile. Şi nu te mai plictiseşti…

Uite, de exemplu tantile din faţă. Au fost amândouă la magazin la Vecinica, unde bunica şi-a uitat un obiect de uz zilnic, de gen masculin, pe care n-am reuşit să-l identific, căci deşi conversau rar şi tare de parcă erau în ograda proprie, nu o făceau şi îndeajuns de detaliat, ca cei din jur să înţeleagă măcar întreaga poveste. Nu-i nimic, dacă eu scotocesc în geantă la mine şi matale scotoceşti în traistă la tine şi nu e (da caută bine, uită-te şi-n fund), îi dăm telefon lu Vecinica să îi zică lu Ştefan să se uite pe masa aia acolo şi să îl aducă. Sau, mai bine mergem mâine până acolo, că tot vroiam noi să dăm o fugă-n partea aia.

Bunica e de acord cu tot ce susţine tanti cea brunetă, în cearcănele, mustaţa şi blugii ei XL şi la cei, hm, 52 de ani? (aproximativ, cu o marjă de eroare de 3 ani, din pricina surplusului ponderal) care, în ciuda look-ului mai puţin norocos, posedă o expresie facială şi-o atitudine pline de nonşalanţă şi de satisfacţie îngustă (sau, să fi fost eu niţel indispusă?) Pe când aşteptau în staţie în faţa mea, tanti îi explica bunicii cum nici n-apuci să pui picioru, că se urcă toţi ăştia, tineri mai ales, de la ASE şi pân-ajunge-aci, e plin. (Bunica, bineînţeles, aproba din priviri. Nu, nu e senilă. E chiar foarte lucidă şi în toate minţile. Revin şi asupra ei.) Eu mă-ntrebam de ce nu aşteaptă şi ele tot la ASE, că oricum nu par a se grăbi… dar asta nu contează. Acum, ca niciodată, a prins chiar 3 locuri şi după ce le-a distribuit în funcţie de poziţia soarelui, a zis să le facă-n ciudă tuturor tinerilor în picioare, aşa că pe locul rămas liber a aşezat, cu un gest rapid şi-un “Aşa!” triumfător, sacoşa din plastic. Urât, tanti! Nu ţi-e ruşine de bătrâna aia de lângă tine?

Acuma, despre bunică. Are ochi vioi şi privire conectată la realitate, mişcări coordonate şi atitudine liniştită, singurul lucru pe care i l-aş putea repoşa e că vorbeşte cam tare. Nu-mi dau seama dacă se lasă pe mâna celeilalte pentru că aceasta i-o fi rudă, pentru că se se simte neajutorată precum un copil, pentru că n-are poftă şi putere să contrazică ori să iniţieze ceva (din pricina vârstei) sau pentru că are răbdarea şi seninătatea de a se supune (datorită vârstei).

Ne-apropiem de Dorobanţi. Bunica se fâţâie pe scaun. Se-ntoarce înspre oamenii din maşină, analizează împrejurimile, măsoară cu privirea distanţa până la uşa din mijloc şi aşteaptă. Pentru că aşa-i ordonă tanti (n-am găsit un cuvânt mai bun, era la imperativ): aşteaptă, dragă, că mai e, ce te pregăteşti să cobori? (se uită pe geam) Ia uite cât mai e! Ce te fâţâi, unde te ridici? (vehiculul înaintează cu viteză, are cale liberă) Mereu faci aşa, ţi-am spus să nu mai faci aşa. Stai acolo pe fundu tău! (ne apropiem. tanti se uită pe geam, satisfăcută. bunica stă pe fundul ei. vehiculul încetineşte. bunica propteşte-o mână-n spătarul scaunului, gata să se ridice.) Stai, bre, acolo! Nu-ţi prieşte locu? (se deschid uşile. lumea coboară.) Nu tre să te ridici înainte s-oprească. Unde te ridici aşa? (a coborât ultima persoană. oamenii din staţie pun piciorul pe prima treaptă.) Hai! hotărăşte în sfârşit tanti şi o porneşte la fel de satisfăcută spre uşa din mijloc, pe unde le taie calea ălora de urcă, urmată de bunică, de sacoşa cu care aplică ultimele lovituri în câte gambe se nimereşte şi de vocalizele unui nene bătrân şi indignat. Nu-l acuz. Ba o să mă şi ridic să-i cedez locul, că alea două din faţă deja s-au luat.

Acum, eu mă întreb: oare când circulă singură, bunica funcţionează la fel, în virtutea obişnuinţei, sau nu? Şi dacă o face, e din cauze pavloviene, ea fiind deci doar o victimă a condiţionării lu’ tanti asta cu mustaţă care o terorizează, şi având ca circumstanţe atenuante bătrâneţea, la un loc cu obişnuinţa şi poate cu o fire mai slabă? Sau acţionează aşa în mod conştient, pentru că a văzut că ţine? În ultimă instanţă, nu se poate alege decât cu nişte comentarii agresive, şi oricum are parte de indulgenţă şi chiar de mustrările de conştiinţă ale autorilor comentariilor, că doar nu-i decât o femeie bătrână, maică… Şi atunci, dacă nu-i decât o femeie bătrână, de ce să nu speculeze asta? Dar, mai departe: dacă ea procedează astfel, oare nu e tot vina femeii cu mustaţă, care a învăţat-o aşa, pe când ea, ca o simplă femeie bătrână ce este (acum pe bune), face cum a învăţat, precum un copil, chiar şi când e pe cont propriu? Şi dacă nu reacţionează la ţipete şi comentarii, nu e pentru că a deprins supunerea, convieţuind, poate, cu tanti cu mustaţă? Deci, până la urmă, tot vina ăleia din urmă e.

Sau… să fie ea doar o babă şireată?

Dragoş Dehelean a avut iniţiativa demnă de apreciat de a scrie be blogul lui un post ca reacţie la articolul din IAA referitor la Olimpiadele Comunicării 2008, ce a creat valuri în rândurile concurenţilor.

Printre mulţi alţii, şi eu l-am citit. Susţin iniţiativa şi conţinutul, până la un punct. Există câteva rânduri în postul său, pe care le consider complet nejustificate şi care, implicit, mă revoltă. Drept urmare, îi urmez exemplul şi reacţionez, la rându-mi (şi sunt convinsă că şi alţii, nemulţumiţi de ceea ce vor citi aici, vor lua atitudine, continuând reacţia în lanţ… Numa’ bine! Comunicatori suntem, sau ce?).

Eu zic că Dragoş greşeşte undeva: la punctul nr. 3 din postul lui. Tot ce zice în rest e fundamentat şi iniţiativa lui de a scrie postul respectiv ca feedback la valurile create de articol e înţeleaptă. Dar aici greşeşte şi sunt convinsă că îşi va da seama de asta.

Cine a facut ceva neconform cu vreun principiu sunt acei membri ai juriului care au promovat înainte de termen anumite echipe (dacă într-adevăr au făcut-o şi articolul nu minte), ba au şi menţionat că vorbesc în numele majorităţii. Cei din juriul de la PR nu fac asta. Ei fac ce trebuie să facă, exact lucrul pentru care au fost invitaţi să participe şi exact lucrul pe care îl transmite şi titlul articolului: evaluează. Negativ, pentru că nu li se oferă ocazia să ridice în slăvi competenţa participanţilor. Ei nu critică ediţia 2008, organizarea sau altceva de acest gen, ci doar pregătirea echipelor participante. Unde anume dovedesc că “au o prea slabă priză asupra principiilor acestei profesii”?
La ce principii se face trimitere aici?
“Fix membrii” ce răspund în articol vorbesc în nume propriu, nu în numele majorităţii. Mai mult, paragraful care începe cu “pe de altă parte” prezintă o opinie contrară a unui membru din acelaşi juriu, ceea ce demonstrează că nu s-au înţeles “să zică de rău”.
Deci sunt 2 comentarii negative şi unul pozitiv referitor la prestanţa concurenţilor. Ce e rău în asta? că nu e egalitate? De ce ar trebui să fie egalitate în păreri, când realitatea, atât cea obiectivă, cât şi cea subiectivă, nu permite asta?
De ce au fost invitaţi oamenii ăştia la OC? Nu ca să jurizeze? Să îşi dea cu părerea, pentru că sunt profesionişti în domeniu? Nu să dea note? Nu să evalueze? Atunci, mă întreb: nu sunt îndreptăţiţi să facă exact lucrul pentru care au fost chemaţi?

Dragoş scrie la un moment dat că “Prima referire la participanţii de la PR este una destul de puţin măgulitoare” şi de aici pornind, deduce (şi afirmaţia respectivă e susţinută cu tărie de-un stol de comentatori) că membrii juriului se dezic de la principiile propriei profesii. Prima referire este asta:
“Ediţia de anul acesta mi s-a părut mult mai slabă decât cea de anul trecut. Am întâmpinat greutăţi foarte mari, mai ales în prima fază a competiţiei, preselecţia, unde chiar ne-am strofocat să dăm note cât de cât bune.”

Are dreptate Dragoş că este prea puţin măgulitoare, dar să îi blameze pentru că o susţin, nu îi dau dreptate. Ei sunt juriul, nu altcineva. Ei au selectat, respins, admis, notat şi s-au îngrozit sau nu de câte prostii au auzit. Ei sunt specialiştii şi dacă nu era nevoie de ei, nu erau invitaţi. Au dreptul şi datoria să “spună pe bune”, nu să dezinformeze. Nu să mintă că ediţia de anul acesta este mai bună decât anul trecut, dacă ei o percep ca fiind mai slabă. Nu, prin părerile susţinute în articol nu au dovedit că au o priză prea slabă asupra principiilor acestei profesii, ci din contră, au acţionat conform lor. Din afirmaţiile lor transpare diplomaţia şi corectitudinea. Acuma, nu ştiu cât de corecţi şi de ne-subiectivi au fost în evaluarea participanţilor (dar plecăm cu toţii de la premisa că atât ei, cât şi membrii din juriul celorlalte probe au fost), dar în declaraţiile făcute în articol au fost oneşti şi, deci, corecţi.
Scor final (strict în articol - ce mult contează CUM şi CÂT dezvăluie presa din totalitatea opiniilor…): 2 negre - 1 alba. Bun. De ce să ne revoltam si să declarăm că membrii juriului ar fi neetici pentru că au spus de participanţii de anul ăsta la concursul nostru că sunt slab pregătiţi?
Până şi eu cred că sunt slab pregătiţi. La gâtul meu înteleg dacă s-ar sări în urma afirmaţiei ăsteia - ce statut am eu să-mi dau cu părerea? Dar ei sunt juriul, fie că ne place sau nu. Dacă ei zic ca suntem proşti, s-ar putea să nu comploteze împotriva noastră ori a Olimpiadelor Comunicării. S-ar putea să fim proşti.

Acuma, commenturi, dragi concurenţi care nu sunteţi de acord cu asta. Revoltaţi-vă! (da, sunt mână în mână cu juriu’, hihi!) Acu’, până plecaţi de-acasă-nspre Sala Palatului, că după festivitate o să vă simţiţi prea mândri sau prea dezumflaţi s-o mai faceţi.