Îndrăzneşte!

Nu dorm, tu?

Nu te sun, îmi amintesc ce faci,

nu s-au schimbat prea multe,

doar noi amândouă.

Citeşti cartea ta despre care ştiu

doar că e de drept?

Nu mă interesează mai mult,

ci mai multe. Dar cum să te-ntreb?

Nu e prima dată când te văd,

ca să te-ntreb cum te numeşti şi care-a fost cea mai

frumoasă excursie din viaţa ta,

căci despre asta se răspunde de la distanţă şi zâmbind,

se răspunde uitând cea mai rece apă

singurătatea

şi febra nocturn-a ăleia mai mici.

(Nu e prima oară când te văd, e al douăşdoilea an…)

Pe noi distanţa nu ne apropie, căci ne cunoaştem deja

(lung şi sărăcăcios).

Sunt distanţe şi distanţe, între oameni sau în ei, într-una…

Cea de acum e-ncurajată de mine

(dar atât de grea)

şi liniştitoare pentru tine, (ar trebui!…)

căci ştii numai ce îţi picură la ureche

prin receptoare dinspre bucureşti.

Şi crezi. Sau aşa cred. Sau nu ai de ales,

căci nu îţi dau de unde.

Doar de ştire, şi asta uneori, cand am ce.

De mine nu îţi povestesc, nici de cum,

încă de pe vremea când mă puteai împiedica sau pedepsi.

Acum nu mai poţi şi nici nu vrei,

(destul că suntem departe, îmi zici,

de când zac trei sute de kilometri între noi,

de-atunci am început să ne distanţăm)

aşa că de-acum am putea să ne-ntindem

la poveşti, ca fetele.

Haaai vino mai aproape

stai jos

vino lângă mine

ia zi lu mama…

Dar nu stau jos, mi-e teamă că vei da de tine-n mine si

te voi speria.

(Nu vin lângă tine: de când suntem aproape

la fel,

de-atunci am început să ne-ndepărtăm…)

E aşa de greu să scriu despre noi,

e şi mai greu să ne trăiesc,

abia reuşesc să ne retrăiesc.

Nu dorm (tu?)

de când

aproape

nu mai strângi pătura sub tine

nu mai coci vinete la bucătărie

nu mai vorbeşti la telefon prea tare pentru urechile mele

nu mă mai întrebi cu ce se asortează mai bine rochia roşie

în care arăţi ca o zeiţă

nu mai râzi

nu-mi mai aduci muşchi pentru că are proteine pe care nu-l mănânc

şi turtă dulce pentru pachet pe care o mănânc toată în seara asta

nu mai urci pe marginea patului să întinzi rufele pe sobă

eu nu ţi le mai dau la mână şi nu le mai uit acolo

nu îmi mai spui că nu ieşi din casă cu mine îmbrăcată aşa,

pe tonul ăla dur

şi tăios

care nu mă mai face să simt cum îmi

cade o cortină din catifea de-o tonă peste suflet

(ca pe scenă la maria filotti)

şi-n spatele ei mi se strânge interiorul stomacului

şi împreună cu coşul pieptului se fac una,

ca un pulovar din lână intrat la apă,

ca o floare care se-nchide brusc,

de tot,

de n-o mai recunoşti,

(aşa ca-n genericul de la teleenciclopedia);

dar la fel simt, la fel,

când iubitul îmi spune ce faci, nu te-ai schimbat încă?

pentru că mi-e dor de tine.